De ce avem nevoie de poezie în viețile noastre?

M-a însoțit din primii ani ai existenței, când mă forțau și pe mine, cum o făceau și cu ceilalți copii de vârsta mea, să îmi întipăresc în minte niște versuri fără nicio noimă… sau cel puțin așa-mi păreau pe-atunci. Mecanismul acesta implementat de către părinți, bunici sau educatoare și săvârșit de noi ne-a împiedicat să înțelegem acele poezii, recitate (mai mult sau mai puțin) pe de rost, în sensul lor real. Într-adevăr, e un exercițiu bun de testare a memoriei, dar dezgustul pe care îl provoacă celor ce au trăit aceeași experiență ca mine se reflectă, în majoritatea cazurilor, în incapacitatea lor de a le aprecia obiectiv valoarea.

Presupunând că părinții au avut grijă să nu îi impună copilului să îndeplinească asemenea sarcini, ei bine, școala și, desigur, liceul vor ține cont de asta. Anii aceștia în care află de cei 3-4 poeți canonici cu ale lor cinci prea bine-cunoscute rânduri sunt cei mai dureroși, de fapt. Totul se rezumă la „De ce trebuie să citesc toate astea?“ și ar fi prea bine să descoperi singur motivele. Aici intervin „deschizătorii de ochi”, cum îmi place să îi numesc. Un rol foarte greu de jucat și, totodată, foarte rar ales. Motivul este a le transmite copiilor ideea pe care Robin Williams le-a imprimat-o elevilor săi în „Cercul Poeților Dispăruți”, cum că noi, oamenii, nu citim sau scriem poezie pentru că este drăguț, ci pentru că rasa umană este încărcată cu pasiune pe care și-o manifestă pentru frumos sau iubire. Or, eu am asociat întotdeauna frumosul din artă cu poezia și am iubit de fiecare dată să trăiesc printre rimele încrucișate ale altora.

S-au scris atâtea versuri până în prezent, de aceea e dificil să nu găsești un sentiment sau o trăire ce n-au fost exprimate deja în numeroase metafore. Totuși, dacă pe al tău simți că nu l-au valorificat, e șansa ta să îi dai glas. Încă un punct în care poezia te sprijină este că nu te face să crezi că greșești. Nu există poezii mai bune sau mai rele, cum nu există emoții mai bune sau mai rele. Îți dă oportunitatea să le trăiești pe ale altora și le permite celorlalți să le simtă pe ale tale. Prinde viață cu fiecare om care o citește și întinerește cu fiecare intepretare pe care le-o lasă la alegere. E nemuritoare. Și chiar dacă abundă în figuri de stil împletite cu puncte de suspensie, nu te lasă să falsifici sentimentul. E sinceră. Te îndeamnă să vezi cât de puține știai despre ei, despre cei de dinaintea ta și le va deschide ochii și mai mult, într-o neclaritate lucidă celor de după tine. E istorie.

Cu toate acestea, e nevoie de timp ca să înveți cum să o apreciezi. E nevoie să citești multe ca să îți placă una singură. Ai nevoie de curaj pentru a scrie una și de inspirație pentru rime, dacă nu vrei să le lași să fie albe. Și e nevoie de mulți curajoși, de multă iubire și multă ură, de ascultători și ai lor îndrumători, e nevoie să îi ai pe toți lângă tine ori pe niciunul, să simți ceva ca mai apoi să o transformi în cu totul altceva, e nevoie să existe ca să trăim alături de ea.

Text: Eva Nicolau
Foto: Clara Popescu