LZR x Neversea

Fără îndoială, Neversea a ajuns unul dintre cele mai apreciate festivaluri din România, în special de către adolescenți și tineri. Cum organizatorii au promis o ediție incendiară, doi dintre redactorii noștri, Teodor și Mădălina, au acceptat provocarea de la malul mării. În rândurile de mai jos, ne împărtășesc câte puțin din experiența lor de neuitat:

Teodor:

E început de iulie în Constanța. Știm cu toții ce înseamnă asta: e momentul în care aproximativ toată țara se află pe Plaja Modern, fie fizic, fie cu sufletul, prin sutele de poze și storyuri postate ostentativ pe Instagram. E timpul perfect pentru statul întins pe plajă până la răsărit, pentru etalatul outfiturilor planificate cu luni înainte și, poate, pentru niște muzică și dans. Mai pe scurt, e Neversea.

Programul e unul bine gândit. Nu te trezești niciodată mai devreme de prânz, iar micul dejun nu e niciodată mai elaborat decât un sandvici cu rămășițele de ingrediente găsite prin frigiderul de la cazare (asta dacă nu cumva vrei să te deplasezi până la un loc drăguț pentru brunch — succes cu asta). Ziua se continuă cu mersul la plajă (dacă mai ai vreun dram de energie în corp) și, bineînțeles, cu pregătirile aferente festivalului propriu-zis (care ocupă mare parte din zi).

Echipat cu borseta de firmă, intri prin porțile de acces, amintindu-ți cu oroare coada interminabilă pe care a trebuit s-o înduri la check in. Ai fi preferat să vii mai târziu, dar Șatra intră la 9, așa că n-ai prea avut de ales; tot prea înghesuit și prea în spate ai ajuns să stai, dar a meritat sacrificiul. Și, că tot veni vorba de înghesuială — îți dai repede seama că The Ark e paradis pe lângă Main Stage; totuși, vine Sean Paul, așa că nu te plângi.

După ce ți-ai pierdut vocea urlând fiecare cuvințel din versurile de la Got 2 Luv U, decizi să iei o pauză, mâncând un burger la suprapreț de la o gheretă oarecare, unde aștepți la coadă în spatele lui Abi Talent. Te întorci apoi la muzică, de data asta la Daydreaming, unde admiri noile decorațiuni și te lași scăldat în luminile violete. Te întinzi pe plajă pentru jumătate de oră, după care te ridici brusc când auzi Waiting All Night în depărtare și te alături mulțimii hipnotizate de la Rudimental.

Ești puțin dezamăgit când auzi că DJ Snake și-a anulat apariția, dar ești surprins cu o manea marca Adi Minune (de care se bucură fără rețineri toată mulțimea) la Salvatore Ganacci, deci echilibrul precar al universului pare să fie menținut. Deși nu ești fan techno, îți pui ochelarii de soare pe ochi și stai la Boris Brejcha cu prietenii tăi care-l ascultă obsesiv (până la urmă, parcă n-a fost chiar așa de rău, nu?). Drept răsplată, ei te însoțesc la Jessie J și parcă îi observi ștergându-și, discret, câte o lacrimă din colțul ochiului.

Primele raze ale soarelui te prind invariabil la Nostalgia, dansând fără rușine pe Ani de liceu, Shakira și Britney Spears. În timp ce negociezi (fără prea mult succes) cu fiecare taximetrist peste care dai un preț mai mic de 50 de lei pentru o cursă, în minte îți răsună încontinuu „În vara asta fac tot ce-mi trece prin cap“. Te gândești dacă să fie asta descrierea următoarei tale poze de pe Instagram, dar amâni decizia până după ce te vei trezi din somnul în care cazi, fără să vrei, în autobuzul care te duce la cazare.

Mădălina:

Dacă spui cuiva că te-ai întors recent de la mare, probabil o să se uite după consacrata brățară de festival. Și totuși, după toată experiență Neversea, rămâi cu mult, mult mai mult decât o simplă brățară la mână. Rămâi cu o mie de poze cu răsăritul de pe plajă în galerie, cu un tatuaj pe jumătate șters pe picior, cu cearcăne imense, cu bătături la picioare, cu vocea în pioneze după ce ai cântat „Ani de liceu” la Nostalgia, cu o grămadă de calorii arse de la treptele interminabile de care te plângi în fiecare dimineața și cu cele mai frumoase amintiri din viața ta.

Pentru mine, Neversea a fost momentul care a declanșat sentimentul pe care toată lumea îl caută într-un fel sau altul, sentimentul de „sunt licean și îmi trăiesc viața”. Oricât de clișeic ar suna, în momentul în care îți pui brațele în jurul prietenilor tăi și săriți de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga cu Steve Aoki pe fundal, chiar te simți cu adevărat bine. Un bine diferit față de cel de rutină (mă simt bine că X, mă simt bine că Y), un bine specific festivalurilor, ba mai mult, un bine specific Neversea-ului. Pentru că zgomotul valurilor care se sparg la mal fix lângă afișul cu “scăldatul interzis” are un farmec aparte. Pentru că toată lumea a înnebunit când a pus Salvatore Ganacci o manea pentru 30 de secunde. Pentru persoanele cu care te-ai împrietenit accidental și pentru persoanele cu care te-ai revăzut. Pentru toate story-urile “enervante” de pe Instagram. De aia trebuie să simți pe pielea ta ce e Neversea.

Așa că, fără să o mai lungesc, ne vedem la anul!

Text: Teodor Grama & Mădălina Moldovan
Foto: Teodor Grama