Sala de cinema vs. sala de clasă

Dacă aș face un top al experiențelor care m-au format ca om, școala nu ar avea loc pe podium. E drept că scopul sistemului educațional e să te formeze pentru o profesie, dar școala românească te formează (a se citi: încearcă să te formeze) pentru vreo 17 profesii în același timp. Între ele normal că nu mai intră ore de educație medicală, financiară sau socială. Pentru astea există pauze, părinți, timp liber, cei trei profesori care predau la Școala Vieții.

Numai că uneori, de fapt cel mai adesea, în timpul liber faci proiecte, referate sau ai meditații, părinții sunt obosiți după slujbă, iar pauzele sunt prea scurte. Într-o societate ideală, cursurile esențiale ale Școlii Vieții sunt predate și la stat, în așa fel încât, după liceu, știi cum să-ți plătești taxele, cum să te descurci într-o țară străină, cum să te ferești de încurcături, de boli și de manipulare și cum să duci un trai decent. Nu trăim într-o astfel de societate și nici nu ne vom preschimba în una peste noapte, așa că ne trebuie alternative.

Alternativa mea sunt filmele. În general, necesită mai puțin timp și mai puțin efort intelectual decât cărțile și, deși cartea e mereu mai bună decât filmul, compromisul dintre calitate și eficiență mi se pare acceptabil, atâta timp cât îți alegi bine filmele. Mai mult, cititul este un act intim, majoritatea citim singuri, fie că lecturăm pe fugă, de pe telefon sau seara, în pat, dintr-o carte, în timp ce filmele sunt experiențe colective, se vizionează în săli mari, cu cât mai multă lume. Astfel devine cinematografia cel mai bun mediu de a transmite informații utile unui grup mare de persoane.

Din acest motiv mă umplu de bucurie când aud că se înființează câte un cineclub și încerc să particip la cât mai multe astfel de activități. Duminică, pe 20 ianuarie, am fot la prima ediție a Cineclubului One World Romania și mi-am reamintit de ce consider că am învățat atât de multe din filme.

Au proiectat documentarul „Adio, iarnă” de Helke Misselwitz. Realizat în anii ’80, filmul prezintă poveștile mai multor femei pe care regizoarea le-a întâlnit călătorind cu trenul. De la fete de 16 ani fugite de acasă care vandalizează gări părăsite, la doamne de 85 care își serbează nunta de argint, femei care lucrează la metrou sau în fabrici, nemăritate sau trecute prin mai multe divorțuri.

Am rămas cu poveștile lor despre căsătorie și copii. Câteva femei recunosc că s-au căsătorit doar pentru că rămăseseră însărcinate, fără să știe dacă își iubeau soțul cu adevărat. Au continuat să spere că dragostea avea să crească odată cu trecerea timpului, datorită unui trai sub același acoperiș sau din creșterea copilului. În unele privințe au avut dreptate, dar în foarte multe s-au înșelat. Povestea cea mai șocantă vine de la o doamnă care recunoaște că a făcut un copil numai pentru că spera că asta avea să-i salveze relația cu soțul, relație care era pe cale să se destrame. E important să știm că practici de genul există și că motivațiile oamenilor nu sunt decât foarte rar cele care par a fi.

Astfel, devin evidente diferențele dintre ce afli la școală și ce afli din viață, pe lângă faptul că prima îți antrenează aproape exclusiv gândirea deductivă, în timp ce a doua îți dezvoltă și intuiția, creativitatea și spiritul de observație, calități care cu siguranță îți vor folosi, acum sau mai târziu. În plus, documentarele sunt preferabile ficțiunii, fiind mai autentice și uneori mai directe, când unele subtilității ale ficțiunii au tendința să treacă neobservate.

Din motive evidente, profesorii nu se deschid și nu-și povestesc viața în fața elevilor, deși profesorii noștri preferați sunt cei care o fac. Când îți umpli timpul liber cu meditații și alte treburi legate de școală, nu mai apuci să cunoști lumea, să te descoperi, să înveți cum să trăiești. Azi, când toate se derulează la viteză maximă și nimeni nu are timp de viață, filmul, forma cea mai rapidă a narațiunii, devine un înlocuitor demn, un abil profesor suplinitor la Școala Vieții.

Dacă m-ar întreba cineva ce îmi doresc să fac mai mult la liceu, aș răspunde „să văd filme”.

Pentru cei interesați, proiecțiile se desfășoară din două în două duminici (următoarea proiecție are loc pe 3 februarie) și urmează filme de Peter Forgacs, Andrei Ujică și Jonas Mekas. 

OWR desfășoară și proiectul OWR la Școală, care pune la dispoziția liceenilor și profesorilor o bibliotecă vastă de documentare, pe lângă proiecții, un festival și ateliere. Personal, susțin inițiativele de genul, mai ales că tematica festivalului sunt drepturile omului, subiect mult prea rar abordat în sistemul nostru de învățământ.

https://www.oneworld.ro/

Text: Vlad Dragne
Grafică: Andreea Lazăr

Contact Us