5 mituri despre Lazăr

Lazărul este un liceu care s-a strecurat în inimile multora prin misterele care îl înconjoară. De la Coffee Factory până la 5 to go, de la Fornetti-ul de pe colț până la Centrul Vechi, dintr-un capăt al Cișmigiului până în celălalt, faimosul spirit lăzărist își face simțită prezența. Dar oare cum este în spatele cortinei? Ce se ascunde în spatele sloganului atât de des auzit de toată lumea, Lazăr, pentru unii doar un liceu, pentru noi un mod de viață?

Primul ,,mit”, și probabil acela cu cea mai mare amploare, este bine-cunoscutul fenomen al arfelor de Lazăr. Încă de când bobocii din prezent erau atât de mici încât nu le era cunoscut în totalitate termenul de ,,liceu”, circulau zvonuri legate de fițele atât de mari pe care le au lăzăriștii. Bineînțeles, ca în orice legendă, o urmă de adevăr se poate regăsi și în zvonuri. Proporția reală dintre “fițe” și “ne-fițe” din liceu este cam la fel ca peste tot – la urma urmei, cine nu se bucură de o țoală scumpă sau de o geantă mișto?

Cel de-al doilea mit este legat de “sărbătoarea” exclusivă a lăzăriștilor: faimosul 9 mai. Dar ce este, de fapt, aceasta? Toți pasionații de istorie știu semnificația acestei date: Ziua Uniunii Europene. În Lazăr, 9 mai este o întreagă perioadă în care începi să te cerți la mișto cu toți prietenii din alte clase, spunându-le că voi o să câștigați, dar la final tot vă luați în brațe și vă urați succes. Pregătirea pentru parada propriu-zisă nu se face în timpul orelor, spre uimirea multor curioși, deși cele de dirigenție sau religie vor fi întotdeauna sacrificate.

Pantalonii sunt protagoniștii următorului mit, și anume „în Lazăr nu se vine cu blugi rupți”. Teoretic, nu – practic, dacă eșți suficient de norocos să aibă Săndel treabă și îți dezvolți tehnicile de ascuns în spatele colegilor, te-ai scos. Atâta timp cât ai o geacă mai lungă, poți să-ți pui câte poze vrei pe Instagram, din curtea interioară, cu noua ta pereche cool de blugi.

Toată lumea asociază Lazărul cu Cișmigiul, și Cișmigiul cu relaxarea, așa că multe speculații legate de chiulitul în faimosul parc și-au făcut apariția. Ca lăzăristă, chiulul în Cișmigiu mi se pare un vis neîmplinit. Odată ce intri în liceu, nu mai e cale de întoarcere până la ultimul clopoțel, astfel că la singura intrare este mereu un paznic gata să stea în calea ta și „a libertății tale”, iar acum că scuza cu xeroxul nu mai are eficiența de altădată, lucrurile sunt mult mai grele decât par.

Ultimul mit, și, din punctul meu de vedere, cel mai înfiorător, este cel că lăzăriștii trebuie să poarte uniformă. Este într-o oarecare măsură adevărat, se aplică celor de gimnaziu. Singurul lucru pe care îl am de zis după 4 ani de purtat acel tricou albastru enervant (cu toate astea, mă mândream cu el de fiecare dată când ieșeam pe stradă) este că mă bucur că cei de liceu pot purta ce vor, în limita decenței (nu a firmei scumpe, cum ar crede alții).

În ciuda tuturor misterelor, Lazărul va rămâne întotdeauna un loc unde oricine s-ar simți binevenit (până și cineva din Sava, ca să mai lămurim un mit), un loc de care, vrei nu vrei, te îndrăgostești în ăștia 4 ani de liceu. Ajungi să-l iubești cu bune și, mai ales, „cu rele”.

Text: Mădălina Moldovan
Foto: Monica Seiceanu