Palatul de Justiție. Între mit și realitate

Situat pe malul Râului Dâmbovița, Palatul de Justiție impune respect trecătorilor, aducând aminte oricui îndrăznește să ridice ochii pentru o clipă de importanța și puterea justiției, poate chiar și de perioada înfloritoare a secolului al XIX-lea, care a schimbat fațada Bucureștiului.

Clădit în stil neorenascentist (după planurile arhitectului francez Albert Ballu și continuat de arhitectul român Ion Mincu) la inițiativa Regelui Carol I de a construi un „Palat al Justiției demn de capitala unui stat independent”, acesta găzduiește în prezent Curtea de Apel București.

Cunoscută sub mai multe denumiri, Sala Pașilor Pierduți sau Sala Pașilor Mărunți ocupă cea mai mare suprafață din Palatul de Justiție. În capetele sălii sunt dispuse două scări de onoare, încadrate de coloane masive din marmură roz. Denumirea sa nu este una întâmplătoare, întrucât deținuții care îi călcau pragul purtau lanțuri la picioare, zgomotul acestora rezonând în înaltul sălii, țesut printre murmurul ziariștilor, avocaților și judecătorilor grăbiți.

Au fost aduse în instanță cazuri precum cel al criminalului Râmaru, supranumit și „vampirul din București” (care a îngrozit sute de oameni timp de un an, din 1970 până în 1971), judecat în cadrul Curții de Apel București și găsit vinovat pentru patru crime și șase tentative de omor, ulterior condamnat la moarte și executat la penitenciarul Jilava. Înainte de execuție, martorii spun că l-ar fi învinovățit pe tatăl său pentru crimele săvârșite. Mai târziu, o serie de alte crime asemănătoare cu cele comise de ucigașul Râmaru sunt descoperite și puse pe seama tatălui său, imediat după al II-lea Război Mondial.

Ecourile trecutului nu contenesc să se facă auzite, așa cum o fostă grefieră afirmă: „Se auzeau lanțuri noaptea târziu. Colegele spuneau că ar fi fost vorba de celebrul criminal Râmaru, care, adus de polițiști în fața sălii de judecată, se plimba pe hol așteptându-și rândul”.

Aceeași doamnă povestește cuprinsă de nostalgia trecutului că, adesea, se puteau auzi sunete inexplicabile din sălile de judecată (răsfoit de dosar, șoapte etc.) sau chiar din birourile judecătorilor. Ușile din stejar parcă prindeau viață, iar biroul clătina fără milă calculatorul vechi și masiv: „Eram cu o colegă, lucram la mesele noastre dispuse în semicerc, iar în fața noastră era biroul unei colege care plecase. Începuseră să se zgâlțâie vaza și calculatorul. Am crezut ca o să cadă! Încercam adesea să ne explicăm toate aceste întâmplări și să le punem pe seama clădirii și mobilei vechi, dar pe unele pur și simplu nu puteam”.

Adevăr sau poate doar expresia oboselii? Nu avem cum să aflăm. Scepticii neagă că ar fi auzit vreodată astfel de sunete stranii, însă și acum există grefiere care se feresc să rămână după program din cauza miturilor sau chiar experiențelor personale.

Ceea ce am aflat, printre altele, e că Palatul de Justiție a avut perioada sa de declin, în special înainte de a se amenaja Dâmbovița, moment în care acesta era „năvălit de șobolani”, dar și din pricina cutremurelor: „Sala Pașilor arăta ca o gaură de vierme, din filmele SF, după cutremurul din 1977”.

După renovările din 2006, Palatul și-a redobândit strălucirea de-altădată, tăind răsuflarea vizitatorilor care intră să viziteze muzeul din incinta acestuia, dar și trecătorilor care sunt nevoiți să dea puțin capul pe spate pentru a reuși să cuprindă cu privirea întreaga fațadă decorată cu măiestrie și eleganță, un memento al regalității și al ascensiunii economice din perioada acesteia.

Text: Ana Pascu
Foto: Miruna Stanciu