Regele Mihai I. Ultimul fleur-de-lis

În acea zi caldă de decembrie, Piața Palatului era plină de oameni și de flori. Zeci de mii de oameni veniseră să-și ia rămas bun de la un rege care, în timpul vieților lor, nu domnise niciodată. După o slujbă în Sala Tronului, la care au participat toate familiile regale rămase ale Europei, sicriul Majestății Sale a fost așezat în fața statuii stră-stră-unchiului său, Regele Carol. Începutul și sfărșitul monarhiei române, stând laolaltă. După o slujbă impresionantă desfășurată în Piață, ceva extraordinar s-a întâmplat. Sicriul a fost urcat pe un afet de tun, pentru a fi condus la Patriarhie. În acel moment, mulțimea a izbucnit în aplauze.

Mai târziu, am observat nedumerirea de pe chipurile capetelor încoronate prezente la ceremonie. „Cum să aplauzi într-o asemenea împrejurare?”, s-au gândit poate regii și reginele Europei. Nu aveau cum să înțeleagă legătura tragică cu suveranul nostru. Aplauzele erau modul prin care oamenii își exprimau recunoștiința față de un om moralmente superior, fiind însoțite de strigăte ale numelui Majestății Sale. Când sicriul a trecut prin fața noastră, am vrut și eu să strig „Regele Mihai!”, însă lacrimile mă împiedicau. Descumpănit, m-am uitat în jur și am văzut că nu eram nici pe departe singur. Nu pot să vorbesc în numele celor prezenți acolo, însă interpretez și acum lacrimile mulțimii drept lacrimi de disperare față de absurditatea, de lipsa de sens a ultimilor 30 de ani, dar și drept lacrimi de iubire. Cum poți să iubești un om care nici măcar nu era conștient de existența ta individuală? Poate că unora așa ceva li se va părea naiv sau mincinos, însă îi asigur că emoția din Piața Palatului în acea zi de 16 decembrie a fost cât se poate de sinceră. Mi se părea că retrăiesc un moment la care nu participasem niciodată, și anume discursul Regelui din 1992, când i s-a permis întoarcerea pentru câteva zile în țară. Atunci, în fața a unui milion de oameni, Regele a făcut o declarație de iubire pentru poporul său, singura astfel de declarație din partea unui lider din istoria României. Iar un milion de oameni i-au răspuns într-un singur glas: „Vă iubim!”. În 2017, Regele a plecat definitiv dintre noi, așa cum o vom face cu toții. Trebuia el să fie forțat să plece în 1992? Către această nedreptate istorică inimaginabilă erau îndreptate strigătele disperate și lacrimile mulțimii, atât din `92, cât și din 2017. Unii au spus în acele zile că Majestatea Sa ne-a iertat pentru faptul că am fost atât de orbi. Îi contrazic. Regele Mihai nu avea cum să învinovățească poporul pe care îl iubea. Am așteptat în jur de zece ore pentru a ajunge în sala tronului, pentru un ultim omagiu. Singurul gând ce se trezește în mine când îmi amintesc acele clipe este: cum se simte o așteptare de 45 de ani pentru reîntoarcerea la patria îndrăgită, dacă zece ore se simt atât de lungi pentru un suveran preaiubit?

A fost una dintre primele dăți când am simțit Bucureștiul atât de tăcut, sumbru, de parcă însuși orașul își lua la revedere. Fiecare buchet de clipe marca încă o porțiune de gard care se metamorfoza din metal întrepătruns de flori cu parfumuri fine, într-o aură albă, protectoare, care părea că învăluie palatul. La rând erau oameni de toate felurile: tineri, vârstnici în costume populare, copii, adolescenți… într-atât de multă lume, într-atât de diversă. Ajunsă în fața ultimii plecăciuni, în fața unui rege pe care nu am avut șansa să îl avem, m-am simțit copleșită de o adâncă singurătate. Poporul l-a iubit pe rege, însă, doar să iubești, de multe ori, nu este de ajuns. Soarta, dacă există, din nefericire, nu l-a iubit pe Majestatea Sa și nici poporul la care acesta ținea profund. Istoria, oricât de mult trebuie citită pentru a nu repeta greșelile trecutului, trebuie cu atât mai mult trăită în momente de răscruce pentru a înțelege emoția prezentului și valorile ce-l însoțesc. Unul dintre ultimele simboluri ale demnității acestui neam s-a stins trupește, dar scânteia onorabilă pe care a purtat-o trebuie să continue să ardă în fiecare generație care se pregătește să înflorească.

Text: Irina Ioniță, Vlad Adamescu
Grafică: Miruna Rădulescu