Bule de săpun – realitatea absentă

Imaginează-te într-un joc video. Grafica e atât de bună, încât totul pare real. Culorile au textură, iar în orice parte ai privi, un peisaj construit în perspectivă de cel mai rafinat artist îți taie respirația pentru un moment. Te simți mai ancorat în acea lume virtual decât ai fost vreodată prins într-o oră de mate și, totuși, grafica din lumea reală e mai bună decât orice simulare. Diferența stă în interesul pentru detaliile exterioare. De câte ori ai ratat o scenă amuzantă care avea loc sub nasul tău? De câte ori, deși urmăreai ușile ratb-ului, nu te-ai trezit cu un controlor agasant cerându-ți cartela de călătorii?

Ne trezim tot mai des captivi în bulele noastre de săpun, cu chipurile alungite spre ecranele telefoanelor și picioarele pe autopilot. Sau simțim cum tălpile noastre părăsesc pământul și noi plutim cu capul printre nori, captivați de o idee care ne-a apărut din senin în minte și despre care știm că va dispărea la fel de repede. O adevărată teorie a haosului este susținută de această stare de visare, numită mindlessness.

De cealaltă parte, există starea de perfectă conștiență în raport cu simțurile și gândurile noastre, de contact direct si neprotejat cu realitatea. Ellen Langer, una dintre cele mai influente specialiste în psihologie de la Harvard, descrie acest concept, numit mindfulness, drept actul de a fi atent la momentul prezent. „Oamenii cred întotdeauna că sunt conștienți, dar nu sunt”, explică ea.

Cumva, există și aceia care se împotrivesc tendinței. „Mereu am zis că dragostea e un dezavantaj periculos” este o vorbă de duh care concretizează ciudățenia lui Sherlock Holmes, personajul capodoperă din operele lui Sir Arthur Conan Doyle. Viziunea lui despre lume seamănă cu o pictură cubistă. Pune sub semnul întrebării realitatea aparentă, care nu este nici obiectivă, nici absolută și nici unica posibilă – este doar primul drum de cercetat. Cu acest mindset se retrăgea în contemplare pentru a rezolva probleme dificile, analizând toate elementele unui caz , spre a-și da seama ce se întâmplase cu adevărat. Maria Konnikova , autoarea Mastermind , îl numea „un maestru al stării de mindfulness”, pentru că stăpânea arta de a face un singur lucru la un moment dat. Atunci când i se prezenta un caz, el nu făcea nimic altceva decât să stea în fotoliul lui de piele, cu ochii închiși, în liniște absolută și perfect concentrat, până când începea să înțeleagă situația. Dacă nu ar fi fost sensibil la mediul înconjurător, i-ar fi fost imposibil să investigheze probleme complexe atât de profund. „Nu ai observat. Și totuși ai văzut. Asta e ceea ce vreau să spun. Eu știu că sunt șaptesprezece trepte, pentru că am și văzut și am și observat.”, discuta el cu Watson, singurul apropiat pe care îl putea numi prieten, căci cu greu oamenii îl plăceau. Pentru el, neglijarea relațiilor interpersonale era o condiție de funcționare. Eforturile sale canalizate în rezolvarea enigmelor au dus la perfecționarea unei strategii tot mai rar folosite. Până la urmă, câți dintre noi ne rezervăm timp – fără a cădea totuși în extrema de lup singuratic cu renume – pentru a ne așeza în proverbialul fotoliu de piele și a întoarce pe toate fețele o idee?

Vă mai amintiți bula în care eram captivi? Ei bine, există o bulă mai mare care o cuprinde pe prima. Aici se găsesc elementele din sfera senzitivă, oamenii din jurul nostru și toate sursele de inspirație externe. Bula cea mică e minunată, iubim să trăim acolo, dar traficul prea mare de idei creează blocaje, normele prestabilite ne limitează și poate, din când în când, ne surprindem râvnind la mai mult spațiu de exprimare. Ceea ce avem de făcut este să evadăm din bula mindlessnessului, să împrăștiem particule sclipitoare de săpun și imaginație în câmpul realității. Cât de multe am putea trăi din viață dacă am fi cu adevărat prezenți?

Text: Raluca Mirea
Foto: Andreea Teodora Ciocan