„Despre crimă”… și pedeapsă

Intelectualul idealist și-a pus de când lumea problema dreptății: cum arată aceasta, ori, în cazuri extreme, dacă există măcar. Cu siguranță, Rodion Raskolnikov este un excelent exemplar care… face notă discordantă. Protagonistul arhicunoscutului roman „Crimă și pedeapsă” înaintează astfel o convingere pe cât de revoltătoare, pe atât de intrigantă despre însuși dreptul moral la crimă. Discuția care a pricinuit expunerea acestei idei a început de la articolul pe care tânărul îl scrisese, Despre crimă. Esența constă în faptul că lumea, împărțită între „obișnuiți” și „excepționali”, este inevitabil guvernată de o lege a firii care le îngăduie celor din urmă dreptul moral la crimă.

În primul rând, haideți să lămurim această segmentare inedită. Este lesne de înțeles cum categoria excepționalilor este alcătuită din oameni peste medie, însă explicațiile suplimentare vorbesc despre omul ce are de transmis „cuvântul cel nou”. Într-adevăr, noțiunea de geniu este prezentă și în vocabularul nostru ideologic, însă Raskolnikov îi pictează un portret de răzvrătit, dator chiar de a întoarce armele împotriva mediocrității pentru a asigura triumful propriei idei.  Pus față în față cu problematica anumitor chestiuni pragmatice, a conchis că:  excepționalii sunt de o raritate inestimabilă,  fiecare dintre ei își cunoaște statutul, precum și majoritatea obișnuiților și cei din urmă sunt datori să respecte orânduiala societății (cei ce se abat sunt repede puși la punct prin prisma propriei naturi inferioare, incapabile să avanseze, de cele mai multe ori chiar dintr-un instinct de auto-pedepsire).

La prima vedere poate părea un raționament firesc al unei persoane ce se vede ea însăși fruntașă, însă premisa de la care se pornește este că „un număr restrâns X de oameni se nasc superiori celorlalți”. Are Raskolnikov dreptate în trasarea unor limite, deși cam vagi în practică, din a căror strânsoare să nu se poată elibera nimeni? Suntem oare într-atât de condiționați de ceea ce suntem, încât sclipirea de geniu este ceva cu care ne naștem ori nu? Faptul este dezbătut și astăzi în psihologie si filozofie, contemporanii fiind întrucâtva de acord că ereditatea joacă un rol semnificativ, deși mai mic decât combinația dintre educație și mediu.

Vedem astfel că argumentul lui Raskolnikov nu poate fi complet demontat încă din premisă. Chiar și așa, dreptul moral la crimă pe care îl pretinde excepționalilor poate părea absurd pentru început. Odată ce înțelegi că nu este sub nicio formă vorba despre ucideri și furturi în piață, ci de sacrificarea altora strict pentru un ideal, chestiunea prinde un contur interesant.  Călcatul pe cadavre pentru propagarea și punerea în aplicare a unui ideal ce aparține omului excepțional (deci implicit „pentru binele suprem al societății”) reprezintă convingerea pentru care militează Raskolnikov. Acesta alătură explicației sale două exemple – printr-o analogie care tinde mai degrabă spre sofism, însă curioasă oricum – Napoleon și Newton. În primul caz, avem de-a face cu adevăruri neabsolute: ceea ce ține de politică (și în general de viața socială) este de domeniul subiectivului. Or, să spunem că dreptatea văzută prin ochii unui geniu, oricât de excepțional, duce lipsă de eroare și este universal valabilă, am implica existența desăvârșirii umane – ceea ce nu e de dorit, așa-i? Pe de altă parte, în cazul lui Newton, având în vedere descoperiri științifice care, prin vărsarea de sânge, ar trebui ferite de suprimare, avem de-a face cu un adevăr obiectiv care asigură progresul societății.

Disecând ideile năstrușnice ale lui Raskolnikov și înlăturând absurdul evident, rămâne să răspundem la o ultimă întrebare: ce este mai sfânt, viața unuia sau cunoașterea tuturora?

Text: Raluca Hondor
Foto: Monica Seiceanu