Aphantasia și (ne)ochiul minții

O plajă imensă la marginea căreia spuma valurilor se zdrobește de stânci ascuțite. Apa turquoise face ca auriul nisipului să devină un soi de bej murdar… sau roz bonbon! Iar micuțul talaz al peisajului clișeizat se transformă într-un tsunami ce înghite totul în jurul său. Însă pe fundal soarele strălucește cu același optimism romantic…

Dacă v-ați proiectat în minte toate acestea mai viu decât ar face-o un clasic de Michael Bay, atunci veți avea o surpriză în continuare, aflând că abilitatea nu este tocmai „din oficiu”. În caz contrar, urmează poate să descoperiți o latură pe a cărei evidență și normalitate obișnuiați să vă bazați.

Aphantasia este o particularitate a psihicului uman care descrie incapacitatea de formare a reprezentărilor. Prin reprezentări înțelegem acele imagini ce apar „în spatele ochilor” – cu un grad mai mic sau mai mare de claritate – ,pe care noi le asociem cu anumite concepte. Posibilitatea lipsei acestei funcții a fost exprimată în studiul lui Francis Galton la 1880, însă problema a reaprins interesul cercetătorilor abia în 2015. În prezent, există teste care „măsoară” (impropriu spus, căci este vorba despre o auto-evaluare) acuratețea acestui ochi al minții. Cele mai interesante rămân totuși mărturiile celor care privesc lumea astfel.

Și nu sunt mulți. Se estimează că în jur de 2% din populație ar fi afectată, însă puțini ajung să conștientizeze că firescul pe care îl au în minte face notă discordantă în vreun fel. Aphantasia nu este catalogată drept boală, tocmai pentru că nu îngreunează vizibil viața individului, ceea ce și face această condiție într-atât de greu de reperat. În mod normal, ne-am imagina că omul respectiv este pus în dificultate de către o memorie și o funcționalitate slabe, însă realitatea este alta. Unde persoana obișnuită își „desenează” în minte figura unui pătrat galben, aphantasiacul extrage conceptul de „pătrat” (figură geometrică formată din patru laturi egale și unghiuri drepte) și îl alătură conceptului de „galben” (culoarea soarelui). Unde persoana obișnuită imaginează, aphantasiacul construiește deci. Spre exemplu, nu își amintește imaginea propriu-zisă a ființei iubite, însă repetându-și trăsături precum ochii săi albaștri, buzele pline, și-o reprezintă într-o manieră proprie– a nu se confunda totuși cu recunoașterea persoanelor, deloc obstrucționată. De menționat că nu doar la nivel vizual se produce acest fenomen de conceptualizare, ci și la nivelul celorlalte simțuri. Dintre acestea cel mai relevant este auzul, întrucât restul nu sunt reprezentate cu ușurință nici în rândul populației. Un aphantasiac de obicei va citi lecția la chimie și va fredona Bohemian Rhapsody cu exact aceleași inflexiuni ale tonului vocii interioare. Această iregularitate se resimte totuși cel mai puternic prin imposibilitatea rememorării trecutului „la comandă”: răspunsul pentru întrebări banale precum: „Ce ai făcut astăzi?” necesită efort, în lipsa cadrelor vizuale care să se deruleze în fața ochiului minții, deși reproducerea informației certe, științifice este aproape floare la ureche.

Sunt încă multe fațete ale acestei condiții rămase neexplorate, drept care nu putem eticheta cele de mai sus ca „generalități”. Așadar, în eventualitatea în care ați rezonat cu unul sau mai multe elemente ori v-a fost stârnită fascinația, recomand urmărirea cercetărilor și chiar a experiențelor acestor aphantasiaci – începând de aici!

Text: Raluca Hondor
Grafică: Maria Iacob