VIITORUL IMAGINAT #TeenFest

A devenit deja o tradiție ca finalul lunii septembrie să fie dedicat festivalului Teen Fest, așa că Teatrul Excelsior a alcătuit un program variat, ce a inclus nu mai puțin de 20 de spectacole, ateliere și sesiuni de Q&A. Ediția de anul acesta a fost dominată de tema viitorului imaginat : pe lângă secțiunea principală, dedicată spectacolelor de teatru, au avut loc și alte evenimente conexe adresate tinerilor sau realizate de către ei (ateliere,  master-class cu artiști importanți, discuții/platformă de idei, expoziții etc.), ce au îmbinat teatrul, debate-ul și au stimulat imaginația adolescenților. Spectacolele s-au desfășut în mai multe locații: consacratele teatre Excelsior, Odeon, Unteatru, dar și prin licee (Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, „Dante Aligheri” sau Școala Centrală). Două noi elemente au fost reprezentate de secțiunile #încotro și #împreună, cea din urmă fiind alcătuită din spectacolele dedicate persoanelor cu deficiențe (vizuale sau auditive).

Printre liceenii grăbiți, cu un bilet luat la repezeală, am reușit si eu să mă strecor la două spectacole din cadrul festivalului : „Mamă, mi-am pierdut mâna” (desemnat ulterior câștigătorul acestei ediții) și „Identify”.WhatsApp Image 2018-10-09 at 15.45.32

Cele două piese au fost diametral opuse, de la mesajul transmis, până la limba maternă a actorilor (aparent nu este deloc ușor să te concentrezi asupra  scenei, când creierul tău este atacat de limba lituaniană). Dacă ar fi să aleg emoția transmisă, votul meu merge către Teatrul Tineretului Piatra Neamț („Mamă, mi-am pierdut mâna”). Timp de două ore, mici fragmente ale sufletului meu se regăseau în scenariul piesei.  Faceți cunoștință cu tânăra Mașka, o adolescentă atipică, ce luptă pentru aprecierea celorlalți și încearcă să se regăsească prin prisma jocurilor copilăriei. Mama ei pare un obstacol în calea fericirii, iar agonia din jur o supune unor decizii pripite. Într-o lume fără modele morale (bunica și mătușa ei își ating fericirea prin alcool sau țigări), Mașka se lasă dusă de val, în speranța că poate va găsi pe cineva „al cărui surâs îi va da curaj”. În final, își sacrifică propria-i fericire pentru a deveni „ceva” în care nu se regăsește: un model foto, dar fără o mână (pierdută, după o încercare de suicid). Spectacolul se concentrează asupra universului adolescenței, căpătând ușoare accente din anii ’90, prin intermediul unor piese consacrate, precum „What is love”. Și acum te întreb: De câte ori nu ți-ai strâns în brațe jucăria preferată din copilărie, când te simțeai abandonat ? De câte ori nu te-ai certat cu ai tăi din niște prostii sau neînțelegeri ? De câte ori nu ți-a fost teamă să fii judecat ? Să iubești ? Să iubești pătimaș, să simți că trăiești, încălcând regulile ?  Aici apare teama că vei eșua, că vei aluneca într-o prăpastie a dezamăgirilor ce vor lua naștere în jurul tău. Iluzia că totul va fi bine, că suntem nemuritori ( Mașka credea că poate trăi „mai mult ca toate stelele”) se îndepărtează către cer, în timp ce tu cazi și continui să cazi… Poate că „normalitatea” e un mix între lumea ta și lumea haotică a Mașkăi. Un spectacol antrenant, cu suspans, iar mai presus de toate unul în care te poți regăsi, fie că ai 16 sau 30 de ani (părinții din sală au înțeles).

Mama, mi-am pierdut mana_foto Vlad Catana

Revenind cu picioarele pe pământ, sâmbătă am vizionat spectacolul „Identify”. Imediat ce intrai în sală, zăreai pe scenă o parte din distribuție – o tânără , cu un aer parcă specific unei profesoare, filma chipurile oamenilor de pe scaune, aceastea fiind proiectate pe fundul scenei, în alb-negru. Altă femeie cu un machiaj strident urmărea fiecare spectator pătrunzător cu privirea.  Începutul brusc aducea cu scenariul unei telenovele spaniole – Eych, protagonistul, un scriitor obsedat de trecutul său, se îndrăgostește nebunește de psihiatra sa, Anyka. Dar lucrurile se complică pe parcurs: soțul ei este de fapt homosexual, iar fostul lui iubit s-a sinucis. Fratele Anykăi este un obsedat sexual, iar Zero si Indigo, doi psihopați (la prima și poate la a doua vedere), ce au legătură cu trecutul personajelor de mai sus, întruchipează detașarea de ceea ce avem obiceiul de a numi umanitate sau normalitate. Ei sunt trecutul, prezentul si viitorul, totul și nimic. În încercarea de a se redescoperi, în timp ce destinele celor 8 personaje se întrepătrund, ne confruntăm cu ceva ce pare a fi dragoste. Așa zisul mort trăiește de fapt sub o altă identitate, așa zisa studentă duplicitară caută să-și repare rănile sufletului. Dragostea capătă mai multe fațade – fie o formă de apărare, fie o nuanță erotică, fie un sentiment înălțător. În orice caz, deși la final piesa ne dă de înțeles că totul a fost doar un vis, toată urgia de pe scenă trebuie să conțină un strop de adevăr, ce te pune pe gânduri legat de societate și caracterul uman, dependent de afecțiune. Visul devine astfel o poartă către psihologia personajelor. O piesă tulburătoare, în care se ascunde un joc al metaforelor și o revoltă asupra moravurilor societății contemporane.WhatsApp Image 2018-10-09 at 15.56.08

Experiența Teen Fest a fost așadar una inedită, și, chiar dacă n-ați reușit să participați, poate treceți într-un week-end la Teatrul Excelsior, aveți de unde alege din programul vast! (Iar pentru următoarea ediție Teen Fest rezervați-vă biletele din timp)

Text: Ina Câmpan
Foto: Călin Albu, Vlad Catană