LZR meets Neversea

Oricât de mult ne-am fi dorit (și nu ne-am dorit asta atât de tare), nu am reușit să rezistăm tentației Neversea anul acesta. Și, dacă tot am avut norocul ca celor câteva mii de tineri adunați în Constanța între 5 și 8 iulie să li se alăture și trei redactori LZR, am decis să-i rugăm să ne împărtășească experiența lor de la festival. Mai jos sunt relatările fiecăruia dintre ei, cât mai pe scurt.

Iulia:

După 4 nopți nedormite, pline de bass și dans continuu, concluzia este simplă: dacă te distrezi, oboseala e ultima ta problemă. Seara începe cu o masă super sănătoasă și copioasă la unul dintre nenumăratele food trucks. Mesele au fost locul în jurul căruia s-a învârtit tot festivalul pentru mine și gașca mea – „Ne vedem în 5 la mese!” sau „Mă duc până la baie, așteptați-mă la mese!”. După ce treci de stadiul în care construiești planul pentru seara respectivă pas cu pas, oră cu oră, cel mai tare sentiment e cel pe care îl ai când alergi spre Main Stage pentru că știi că în 5 minute intră Galantis și nu mai poți să prinzi loc în față ca să te ia unul dintre prietenii tăi în cârcă pentru Runaway. După, treci puțin și pe la The Ark ca să sari cât poți de mult și de repede, să te prefaci că știi să dansezi pe drum & bass la Pendulum sau Chace & Status.
Dacă ai fost vreodată la Untold – sau dacă ai prieteni care au fost – e clar că înainte de Armin van Buuren stai cel puțin o oră jos. De la 2:30 până la 7 nu ai cum să nu îți dai sufletul în mulțime când vezi cât de tare se bucură omul de pe scenă că e acolo cu tine. Răsăritul parcă nu mai are niciun farmec acum dacă nu auzi This is what it feels like pe fundal. În ultima zi, cei de la The Script parcă au fost fix surpriza de care avea nevoie festivalul ca să poți să pleci acasă împlinit. La Steve Aoki, tortul și nostalgia te lovesc din plin. Astfel, te întorci ori la cazare, ori acasă, plin de frișcă și de extaz. Mai simți doar bass-ul în piept și abia aștepți să te întorci anul următor.

Daria:

Dimineață. Extrem de obosită. Sunt în gară și aștept să mă întorc în București. Mă uit prin gară și văd numai brățări cu imprimeul „Neversea”. Încă nu îmi vine să cred cât de repede a trecut totul. Ce am văzut. Ce am auzit. Nu credeam că se poate simți cineva într-atât de împlinit cum e un fan care poate spune că a ajuns la performanța de a vibra în același timp cu trupa lui preferată. Asta este singura amintire pe care probabil n-o voi putea uita vreodată.

Încă din prima zi am așteptat momentul în care The Script va urca pe scenă. Fredonam melodiile lor în tren, în drum spre Constanța, la coada pentru mâncare, în pauzele dintre concerte. La ora opt, cu doar câteva minute înainte de a-i vedea pe cei pe care eu îi consider idolii mei, simțeam cum tremur toată. Însă, momentul în care toate moleculele din mine au răsunat, a fost după ce l-am atins pe solist. Am început sa plâng de fericire, de extaz și de uluire la cât de norocoasă fusesem.

Neversea este un loc fantomă. E precum un basm. Cât timp îl citești, totul pare așa de adevărat încât te simți și tu o prințesă sau o zână, iar când îl termini de citit nu îți vine să crezi în ce lume tocmai ai pășit. Peste o lună, când – și mai ales dacă – te întorci, nici măcar nu o să mai recunoști acea plajă. Plaja care a reușit să îți transforme visele în realitate, pe care ai oscilat între plâns și râs, pe care ai urlat și pe care ai dansat fără oprire.

Teodor:

E greu de exprimat în câteva rânduri cum arată concret experiența mersului la Neversea. E despre enorm de multe lucruri în același timp.

E despre luminile electrizante de la Main Stage în care te-ai scăldat ore în șir, dar și despre dansurile spasmodice ale celor care și-au petrecut aproape tot festivalul la The Temple, dansuri de care – să fim sinceri – e fizic imposibil să te saturi. E despre răsăritul pe care-l privești de pe plajă de parcă e primul pe care l-ai văzut vreodată, dar și despre mocirla în care te vezi obligat să dansezi după ce a plouat o zi întreagă înainte de festival.

E despre torturile aruncate de Steve Aoki în mulțime la 5 dimineața în ultima zi de festival, dar și despre șampania împroșcată de Șatra la 9 seara în prima. E despre extazul pe care-l simți dansând pe Great Spirit la Armin, dar și despre frustrarea pe care o simți după ce ți-ai rupt ochelarii (de soare sau nu) pentru că te-ai „haosat“ poate puțin prea tare.

E despre prietenii pe care-i pierzi prin mulțime și pe care nu-i mai găsești pentru câteva ore bune, dar și despre străinii cu care ajungi să te împrietenești în moduri cu totul neașteptate (dacă e vorba de niște belgieni care-și sărbătoresc victoria în optimile Cupei Mondiale, cu atât mai bine). E despre borsetele de firmă pe care le-ai cumpărat ca să ai în ce ține biletele de la RATC, dar și despre șalvarii pe care i-ai aruncat pe tine pentru că te săturaseși să tot porți pantaloni mulați.

E despre a te simți bine, dar și – oricât am nega-o – despre a le da de înțeles celorlalți că te simți mai bine ca ei. E despre cum poate nu mai auziseși marea majoritate a melodiilor de la festival în viața ta, dar și despre cum acum ți-au inundat iremediabil toate playlist-urile.

Poate că toate lucrurile astea nu prea au atât de mult sens pentru cei care n-au fost la Neversea, dar, dacă ai fost acolo, probabil știi ce vreau să zic.

Text: Iulia Lupașcu, Daria Nicu, Teodor Grama
Foto: Alexa Ciociu