LZR meets Electric Castle

“Meet me at The Castle.” Oricât de tare ne-ar fi plăcut s-o facem, n-am putut să onorăm toți invitația (extrem de tentantă) lansată de organizatorii Electric Castle. Din fericire însă, trei dintre redactorii LZR s-au înarmat cu ce perechi de cizme de cauciuc au mai reușit să găsească prin debarale și au pornit spre Cluj, de unde s-au întors cinci zile mai târziu cu hainele pline de noroi și multe povești de dat mai departe. Să vedem, deci, ce au să ne spună cei trei.

 

Vlad Constantin:

Bonțida este, cu siguranță, zona crepusculară a României; pe terenul festivalului, uriaș de altfel, orice se poate întâmpla: prietenii dispar și apar de nicăieri, timpul pare să nu se mai scurgă, muzica nu se oprește niciodată, autocarele vin și pleacă… toate astea până în ultima noapte când, pe nepregătite, te lovește realizarea a ceea ce este Electric Castle; ceva mai mult decât un festival de muzică electronică.

Nu am planificat nimic pentru nicio zi. Mi-am cumpărat biletul cu jumătate de an înainte știind doar că va cânta Damian Marley, pe care mi-am dorit să-l văd încă din clasa a patra. Și ar fi meritat fiecare bănuț, chiar dacă acesta era singurul concert. În rest, am alergat între scene în fiecare noapte, în funcție de nevoi: după ce îmi rupeam picioarele pe drum’n’ bass, îmi dezmorțeam corpul pe future house și apoi mă relaxam până după răsărit când pe techno, când pe minimal.

Neștiind cine cântă, fiecare zi a fost o surpriză pentru mine: am alergat să prindem locuri în față la Excision și la Tchami, mi-am cumpărat bilet premium de autobuz că să ajung la timp la Vița de Vie (somnul meu n-a respectat niciodată un program anume), era să fiu călcat și să calc în picioare la Subcarpați, când tot festivalul s-a dezlănțuit pe muzica lor. Însă cred că cel mai important a fost că toți artiștii m-au făcut să mă simt bine, chiar și cei de la care nu mă așteptam.

Fără oameni, în mod evident, Electric nu ar fi fost experiența care a fost. Mi-am făcut prieteni noi în fiecare seară, de la bețivi care când apăreau, când dispăreau și până la personaje prezente la fiecare concert important (Matei, sper că citești asta). În cele paisprezece ore din Cluj până în București, am întâlnit persoane de toate vârstele, unii chiar cu ceva prieteni comuni, astfel încât n-am prea avut timp să mă plictisesc.

Festivalul continuă, totuși, prin playlist-urile de muzică de pe Soundcloud făcute pe tren, pozele și filmulețele de pe cameră și din telefon și, în special, în amintiri.

 

Irina:

Se spune că există un timp și un loc pentru fiecare nouă experiență, iar pentru mine momentul ideal al primului festival lung a fost Electric Castle. Din poveștile vânătorești adunate, SummerWell și din a fi acolo pot spune că ediția de anul acesta a îndeplinit o bună parte din condiții care să facă acest festival de neuitat pentru, de altfel, o bună parte dintre noi. Cel mai fain aspect al EC este diversitatea atât în muzică, cât și în activități, în mâncare și în oameni. Reușeste să îmbine excelent acele momente în care vrei doar să zaci, pentru că ești prea obosit de la Main ca să mai stai în picioare, cu cele în care vrei să interacționezi cu tot felul de străini pe șlagărele anilor 2000, pentru că prietenii tăi sunt deja terminați de la Hangar sau de la Booha la doar ora 5 dimineața, cu cele în care năzuiești la un moment de liniște deasupra tuturor în care să privești un apus de soare uimitor.

Cred că cel mai dinamic și plăcut concert care merită detaliat este cel de la trupa The Bloody Beetroots. Câteva lumini, 3 italieni cu măști ca a lui Deadpool, multe instrumente muzicale și mai multe sărituri înalte de pe pian, o multitudine de genuri de muzică combinate și mixate și o constantă interacțiune cu publicul ca să simți într-adevăr ce vor să îți transmită. Toate acestea plus imboldul de dansează până îți rupi coloana vertebrală și luptă, rezistă până atingi reforma dorită.

You promised us reform, reform…

Cât despre restul? Damian Marley a adus ploaia și minunea constantă de cum poate tipul de pe scenă să fluture steagul atât de mult. Icona Pop a avut un moment constant săritor, în care te simțeai exact ca la 14/15 ani: rebel și deasupra lumii. Son Lux a vrut ca mulțimea să încerce să fie corul lor pe cele mai interesante dropuri auzite în ultima vreme. Excision m-a făcut să mă simt ca într-un joc video live, fiind extrem de captivată de spectacolul de animație și lumini. Jessie J, momentul la care mă așteptam să fie un alt clișeu pop, a fost, de fapt, una dintre cele mai sensibile și sincere artiste pe care le-am văzut vreodată (da, da, nu am văzut foarte multe, posibil a fost doar de show dar tot a fost super, nu fiți prea hateri #waveatscott). Kensington și Nothing But Thieves, momente rock autentice, trupe pe care acum le descopăr pe Youtube mai bine. Iar Subcarpați? Hora sau lanțul uman dansator al câtorva mii de oameni, din care nu credeam că o să fac parte sau de care nu credeam că o să am parte (cam prea mult rap battle și cam prea puțin cântat totuși, #scuzedarnuchiar).

“RULE NO.1? I’LL BE BACK NEXT YEAR”

 

Vlad Adamescu:

Ferit momentan de noroiul atotcuprinzător, observam cu vădită curiozitate castelul idilic din fața mea, cu turnul său înclinat, gata-gata să cadă. „Versailles-ul Transilvaniei” (un supranume exagerat) se reflecta senin în apa lacului, ca o umbră a ce fusese odată. Totuși, zidurile sale groase, turnurile de apărare și decorațiunile din centru stăteau încă mândre, amintind de glorii demult apuse.

Am fost deci, foarte ușor purtat într-o altă lume și într-un alt timp, într-o altă Transilvanie, a conților și conteselor, a baronilor și baroneselor, a prinților, regilor și împăraților, dar și a asupriților țărani români. Am văzut puterea Habsburgilor și generații întregi de conți Banffy succedându-se cu uimitoare viteză, atenția fiindu-mi captată, însă, doar de ultimul deținător de drept al castelului. Mă refer la Miklos Banffy, conte maghiar ce avea să documenteze declinul unei lumi aflate pe moarte, o lume de care era inextricabil legat. „Trilogia transilvană”, puțin cunoscută și de o nebănuită valoare literară prezintă, prin intermediul eroului Balint, un Imperiu Austro-Ungar obosit, ce-și trăia ultimele momente.

Din locul meu prea puțin confortabil, mi se părea că zidurile găunoase ale castelului, care totuși încă rezistă semețe, oglindeau viața lui Banffy. Aristocrat maghiar, încearcă fără succes să îndulcească Tratatul de la Versailles, din poziția de ministru de externe al Ungariei. Douăzeci de ani mai târziu, în 1943, cel de-al doilea război mondial îl găsea la București, încercând să convingă România, dar și Ungaria, să abandoneze Axa și să încheie o pace separată cu Aliații. Planul era destinat eșescului: mărul discordiei, Ardealul atât de iubit de Banffy, era râvnit de ambele părți. Naziștii nu au uitat gestul contelui, așa că în retragerea de anul următor, trupele SS au ars și jefuit castelul. Vedem apoi un Banffy chinuit, asemenea altor aristocrați cultivați ai Europei, precum familia Lobkowitz din Praga, luptând în zadar pentru a salva domeniul familiei sale din calea armatelor disprețuitoare ale gigantului de la Răsărit. Moare în 1950, la Budapesta, fără a recupera castelul, aflat în proprietatea familiei sale încă din secolul al XI-lea.

Și totuși, povestea lui Banffy si a castelului său nu se termină trist. Zona a cunoscut o revitalizare spectaculoasă, se organizează numeroase activități culturale, iar Electric Castle aduce în fiecare an zeci de mii de oameni dornici de distracție din toate țările Europei și nu numai. Nu voi pretinde că știu ce fel de om era Miklos Banffy, însă îmi place să cred că, dacă ar mai fi cu noi, ar coborî fericit din castelul său și ar savura un pahar de vin, urmărind din depărtare concertele celor de la Subcarpați, Son Lux sau a Operei Maghiare din Cluj.

Text: Vlad Constantin, Irene Ioniță, Vlad Adamescu
Foto: Monica Seiceanu