„Wonder” și „Atypical”, sau cum să ne apreciem diferențele

1. Cu toții suntem diferiți, din fericire.
2. Acel „din fericire” implică faptul ca a fi diferiți este un lucru benefic.
3. Oamenii tind să respingă ceea ce nu cunosc, nu înțeleg sau nu văd zi de zi.

Toate acestea sunt adevăruri universale, însă ultimul pare să le contrazică pe primele două, chiar dacă este adevărat în aceeași măsură. Cu toate că nu mulți ar recunoaște fără vreo urmă de reținere acest lucru, este în natura umană să îmbrățișăm ceea ce percepem a fi normal, tipic și comun, deoarece nu necesită o ieșire din tiparele noastre mentale. În consecință, tindem să avem o atitudine reticentă față de ceea ce este atipic, neobișnuit – poate din incomoditate sau din frica de necunoscut, implementată în psihicul nostru de când lumea și pământul.

Și totuși, cum rămâne cu acești oameni „atipici” dacă nimeni nu e dispus să iasă din zona de confort? Atât filmul Wonder cât și serialul Atypical își propun această temă.

Wonder pune în prim-plan povestea lui Auggie Pullman, un băiat cu sindrom Treacher Collins (în esență, deformări faciale), care începe să pășească spre brațele nu întotdeauna deschise ale societății. Reacțiile pe care le primește sunt cât se poate de realiste – unele pozitive, din partea celor care nu consideră aspectul a fi o barieră, și unele negative, din partea celor care se tem de alterarea normalității și a propriului status social. Folosind o analogie deopotrivă captivantă și explicativă, sora protagonistului schițează pozițiile membrilor familiei în viața băiatului: „Auggie este Soarele. Eu, mama și tata suntem planete ce orbitează în jurul Soarelui. Restul familiei și prietenii sunt asteroizi și comete ce plutesc în jurul planetelor ce orbitează în jurul Soarelui”. Deși Auggie întâmpină colegi neprietenoși, părinți cu vederi înguste și obstacole familiale, Wonder este o lecție despre prietenie, curaj și autodescoperire, în urma căreia ajungem la concluzia că între a avea dreptate și a fi înțelegător, trebuie să alegi să fii înțelegător.

În antiteză, așa-zisa „problemă” a lui Sam Gardner, personajul principal din Atypical, nu este întotdeauna vizibilă cu ochiul liber. Tânărul de 18 ani se află pe spectrul autist, unele dintre trăsăturile sale fiind obsesia cu Antarctica și confortul pe care îl găsește în aceasta când lumea din jurul său devine copleșitoare, tradițiile sociale pe care nu le înțelege și obiceiurile sale vestimentare și alimentare, ambele extrem de specifice. Misiunea lui Sam este aceea de a-și găsi o parteneră, ceea ce se dovedește a fi dificil deoarece el percepe noțiunea de iubire ca pe o reacție chimică, iar „pretendentele” trebuie să bifeze o listă riguroasă de caracteristici. Fiecare membru al familiei are propria modalitate de a uita temporar de autismul lui Sam – sora sa, prin atletism; tatăl său, prin tăcere; mama sa, prin barmanul cu care are o aventură. În această comedie dulce-acrișoară, nici Sam, nici lumea din jurul său nu se schimbă, ci se întâlnesc undeva la mijloc prin compromisuri. Protagonistul află cum să pună în practică lucrurile pe care le învață la nenumăratele ședințe de terapie, iar ceilalți descoperă faptul că Sam e mai mult decât un diagnostic: este o ființă umană dornică de companie și de înțelegere, cu un simț al umorului neașteptat, o inteligență admirabilă și o percepție diferită a realității.

Așadar, valorile pe care aceste povești le promovează nu se rezumă doar la toleranță și egalitate; sunt învățături despre compasiune, blândețe și dorința de a fi acolo unul pentru altul. Odată ce ne lărgim orizonturile, definiția normalității devine mult mai integrantă și favorabilă tuturor. În fond, diferențele dintre noi, fie ele fizice sau comportamentale, nu reprezintă obstacole – ele sunt portițe de cunoaștere a lumii în care trăim.