Latura ascunsă a empatiei

Este într-atât de tipic uman să simți, să-l simți pe celălalt, încât adesea nu te oprești cu gândul de două ori asupra acestui fapt. Pare firesc, într-o anumită măsură, să trăiești în propriul suflet — ori măcar să înțelegi — ceea ce îți este descris sau observi împrejur în materie de simțire. Empatia este, așadar, în toate formele ei, de ordinea zilei, însă ce ar fi ca de dragul curiozității să ne afundăm puțin în ,,termeni și condiții”?

Noțiunea de empatie nu există sub o formă unică în accepțiunea universală, dar s-a convenit asupra trăsăturii sale esențiale de a fi un mijlocitor al ,,schimbului” de trăiri dintre oameni. Desigur, intensitatea procesului variază în funcție de individ, precum și calitatea: afectivă sau cognitivă. Distincția are la bază tendința fiecăruia de a adopta o poziție mai apropiată fie de emoție (cel care manifestă mai de grabă simpatie), fie de rațiune (cel care adoptă perspectivele altora la nivel teoretic). În orice caz, numeroase studii practice au dovedit utilitatea empatiei prin adaptarea sporită la mediu a persoanelor cu astfel de capacități. Se susține și că aceasta este o abilitate ce poate fi antrenată, fapt care ne permite cu atât mai mult să îi atribuim titlul de necesitate.

Cât despre efectele empatiei, aceasta ne conduce la acționare prin intermediul unei compasiuni propriu-zise și/sau ,,pragmatice” (dacă este vorba de individul rațional). Acțiunea respectivă, având scopul de a ajuta persoana în cauză, capătă emblema altruismului. Cu toate acestea, în pofida existenței bunelor intenții, curios este că nu se poate vorbi despre un altruism total, acesta pretându-se în majoritatea cazurilor pe posibilitățile individului, pe granița până la care este acesta (in)conștient dispus să meargă — de altfel, excesul regulat de bunăvoință cade în categoria patologiei. Or, din câte se pare, se poate vorbi despre limitele altruismului.

Punând față în față presupusa puritate a scopului (îmbunătățirea condiției aproapelui) cu statutul de necesitate al empatiei pentru propria adaptare și cu limitarea în fapt a altruismului mobilizator, se observă implicarea unei rațiuni subiective mai mult sau mai puțin vizibile și înțelese, inconștientul. Deși este izvorul impulsului de ajutorare în sine, observăm că are totodată un rol de dirijare, preluat câteodată chiar de conștient. Inconștienul acționează deci ca instanță a auto-conservării, îngrădind avântul imboldului, însă nu numai: se desfășoară discuții care portretizează empatia într-o formă primitivă, a cărei existență se bazează exclusiv pe reacția plăcută de satisfacție, chiar superioritate, a Eului la sprijinirea cuiva — ,,fac bine ca să mă simt bine”, cu alte cuvinte. Teoria aceasta poate fi combătută însă tocmai în temeiul argumentului până acum construit: cum puritatea absolută în empatie nu este cu putință, nici egoismul total nu este o explicație viabilă pentru comportamentul prosocial.

Concluzia la care ajungem astfel nu înlătură conceptul de bunătate umană — chiar dimpotrivă —ci pune în perspectivă complexitatea psihicului, cu fațetele sale contradictorii pe alocuri. Omul, tocmai prin aceea că pendulează între extreme, incită un interes aparte, fiind demn a i se dedica un moment al ,,de ce?”-urilor. De cele mai multe ori, ,,pentru că”-urile ajung să fascineze: nu tocmai des gândești cum gestul nobil aduce după sine o urmă de egoism, așa-i?

Text: Raluca Hondor
Grafică: Irene Bilius