DUPĂ FURTUNA, POTOPUL

Am amânat să scriu despre FURTUNA pentru că nu plouă destul de des. Am fost în Sala Mare de la teatrul din parcarea Intercontinentalului de patru ori doar pentru această furtună montată de Alexander Morfov, și tot nu aș ști să o cuprind în cuvinte după merit. Nici Shakespeare nu a știut ce să spună după ce a scris-o, pentru că a fost ultima piesă pe care a scris-o singur, doar el și pana. Și dânsul, oricum, nu i-a văzut varianta lui Mihai Călin (Caliban).

Deoarece astăzi pretind să-i fac, totuși, o recenzie (ca un copil cu diacritice) îmi pare rău că am scris chestii frumoase de orice altă piesă înainte de ea. Orice laudă o să sune a plastic, așa că fac abstracție de ele din respect. Totuși, acest articol este mai mult o scrisoare de dragoste decât o recenzie.

Prima oară când m-a plouat Furtuna, era 5 martie anul trecut. Nu știam unde mă duc, deși știam textul. Știam textul și era deja piesa mea preferată shakespeariană, dar asta nu însemna nimic când, în iarna dinainte, tot TNB-ul a montat și mi-a demontat a doua piesă preferată a aceluiași dramaturg, REGELE LEAR. N-a fost cazul cu Furtuna.

În intriga unei trădări fraterne, Prospero (cine, dacă nu Ion Caramitru), un duce căruia i-a fost aranjat exilul pe o insulă mistică, devine stăpân peste ea. Astfel, își orchestrează răzbunarea cu ajutorul spiritului Ariel (Istvan Teglas), care se joacă pentru trei ore cu mințile celor care i-au trădat stăpânul în urmă cu doisprezece ani. Într-un dans al manipulării, îi dezbracă de nemeritata lor superioritate și îi conduce spre disperare, copleșindu-i cu trucurile insulei, în timp ce fiica ducelui Prospero, Miranda (Crina Semciuc) și fiul regelui din Napole, Ferdinand (Alex Călin) se îndrăgostesc studiat. Caliban (Mihai Călin) este moștenitorul de drept al insulei, un sălbatic înlănțuit de Prospero, care îl urăște cu toată inima sa de monstru și își dorește răzbunare.

Fără a se lua în serios la magnitudinea unui astfel de text clasic, și, prin urmare, fiind perfect asumat în atmosfera jucăușă, Furtuna jonglează convingător între conotativ și denotativ până când linia dintre adevăr și imaginație nu mai există. O frânghie e coarda unei chitare, o scoică este gramofon, o stropitoare este ploaie, podeaua este un acordeon și aerul se materializează într-un pian.

Inventiv, interactiv și atât de transparent, spectacolul este o ramă a textului lui Shakespeare, remarcându-se cu mult înainte să se facă întuneric în sală printr-o delimitare atât de fină și de controlată dintre actor și “personaj”. Crina Semciuc (Miranda) își repetă textul ca înainte de o repetiție, iar actorii își încălzesc vocile și nimeni nu îl lasă pe Alex Călin (Ferdinand) să-și spună monologul. Întregul croi al acestei puneri în scenă este atât de magnetic și fascinant tocmai prin realitatea din spatele realității.

Apoi l-am văzut pe 2 decembrie, ca o prietenă mândră care își recomanda spectacolul preferat. M-a trezit din hibernare cu ceva cu totul diferit. A doua oară, șarmant a fost umorul fin și isteț. Printre glumele de regie, dozate perfect, se ridicau improvizațiile mai sus menționatului Mihai Călin, care a primit premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru Caliban, și care fură bine-meritat publicul, niciodată la fel (verificat, căci am văzut spectacolul de patru ori și pe el niciodată la fel). Acesta transformă posibil cel mai antipatic personaj al piesei într-un monstru simpatic, peltic și naiv, fără a-i schimba natura de sălbatic. Caliban rămâne dominat de ura sa pentru Prospero, dar devine uman și plin de candoare în ciuda cuvintelor dure și a înfățișării grotești.

Am văzut firul alb cu care este țesută povestea, făcut din sensibilitatea infinită a lui Istvan Teglas (Ariel), atât de puternic și atât de vulnerabil, conturând un personaj deopotrivă mitic și duios. Pe umerii săi cade întreg spectacolul, jonglând între roluri, mereu prezent și niciodată la fel, cu o versatilitate și o dibăcie neîncetată. L-am văzut pe Ion Caramitru (Prospero) fiind un duce fără coroană, un vrăjitor fără baghetă, cu înfățișarea unui Einstein modest, care aproape că doar își închipuie magia Furtunii, uman în ciuda omnișcienței personajului lui. Acest Prospero nu este atotputernic, deși este păpușarul tuturor spiritelor rele și autorul intrigii; el este și umil, și mândru, și nemilos, și de neînduplecat, și sever, și blând – un paradox, diferit de personajul grandios din piesă.

A treia oară, pe 27 decembrie, m-am apropiat, stând dintr-o întâmplare în primul rând, de unde caracterul interactiv al spectacolului m-a invitat chiar pe scenă la un moment dat, în scurta parte mobilă a spectacolului pe care nu o să o trădez, pentru că oricum, a patra oară când l-am vizionat, am observat cu dezamăgire că nu mai era, probabil din considerente de cenzură mai vechi ale Teatrului Național, pe care, apropo de cenzură, nu le vom cuprinde acum.

În fiecare seară, a plouat la fel de frumos, și dacă ar fi să trimit pe cineva la un singur spectacol de teatru care se joacă în Bucureștiul de acum, ar fi acesta, de cel puțin trei ori, fie el și comercializat să placă și consumatorului tip al TNB-ului. Au acordeoane, fum din ăla care nu place nimănui, o trimitere la lăutari foarte explicită, și beția este un laitmotiv nu mereu delicios, dar aleg să înghesui tot ce nu mi-a plăcut, personal, în ultimul paragraf, în speranța că nu ajunge nimeni să citească până aici.

Cine nu a fost la Furtuna asta încă, îl iau cu lopata. Mergem împreună, că patru e o cifră urâtă și mi-e dor. Chiar dacă, și mai ales dacă nu vă place teatrul în mod normal.

Text: Raluca Cîrciumaru
Foto: Teatrul Național București