“Poti să repeți, te rog? Nu am fost atentă.”

“- Ar fi trebuit poate să spun ceva, dar am plecat pur și simplu. Când am ajuns acasă erau toate luminile stinse. Nu mă simțeam prea bine, dar am intrat în camera mea și atmosfera era nefamiliară. Pe jos erau sute de baloane colorate , călcam pe ele, nu îmi dădeam seama ce se întâmplă. Atunci am realizat: suntem pe 11 astăzi. Atunci au intrat pe ușă Maria și alte câteva persoane și au început să cânte, m-am emoționat. Știi cum e? Momentele mici care te fac să te simți iubit, care îți dau impresia că cele mai adânci probleme au de fapt rezolvări simple, că poți să te sprijini de cineva când simți că nu te mai poți ține pe picioare?

Nu am ascultat ce spunea, m-a pierdut la partea cu întunericul din casă. Vorbea despre cum nu ești singur, parcă? Sună cliseic și nu îmi dau seama dacă se va simți prost dacă o rog să repete, sau dacă mă va înțelege. Ce este de înțeles, totuși? Nu am ce să îi explic. Am mai întrerupt-o astăzi de câteva ori, este de vină această zi așa că îmi permit să nu fiu atentă, să nu îmi pese.

– Sunt de acord cu tine, iar ceea ce ai spus e minunat.”

Oamenii nu au nevoie să fie ascultați, mai ales când vorbesc nimicuri; ce le trebuie lor e validarea că ceea ce au povestit te-a făcut să simți, să empatizezi și cumva că te-a schimbat, chiar dacă astfel de lucruri sunt absurde.

Dar nu e așa. Ar trebui să ascultăm persoana care ne vorbește pe deplin, pentru că din ce în ce mai multe persone tac în ziua de azi. Există oameni care vor să îți spună o poveste înainte să pleci, care vor să înveți din ceea ce au auzit aseară în metrou, care prin ironia aia îți explică de fapt cum văd ei lumea. Și frumos este că tu poți să înțelegi ceva, iar eu altceva. Avem nevoie să vorbim, fără incertitudine, dar avem nevoie și să fim ascultați. Când îi spui fratelui tău, sau celui mai bun prieten, sau mamei, sau colegului de la yoga să repete, rupi din mersul ciclic al încrederii formate între tine și persoana respectivă. Poate este o observație exagerată, dar sunt de părere că trebuie să dăm ceea ce vrem să primim și mi-a mai spus cineva că lucrurile au importanța pe care le-o acordăm. Așa că poate a venit momentul să ne agățăm de fiecare cuvânt care ni se adresează, să ne răsune în cap, să ne bucure sau să ne întristeze, să ne sperie sau să ne îmbuneze ceea ce auzim, pentru ca următoarea dată când o să vină rândul nostru să vorbim, să o facem cu încantare și cu aceeași intensitate cu care am ascultat. Și atunci o conversație devine personală, devine importantă și nu este nevoie să aprobi pe cineva după fiecare silabă, faptul în sine că ceea ce îți este adresat te face să râzi sau te face măcar puțin mai cunoscător este poate de ajuns în orice fel de relație interumană.

Eu am nevoie să știu că însemn ceva, tu ai aceeași nevoie și el la fel. Nu te poți aștepta însă să fii auzit cum trebuie, cât timp nu te poți concentra asupra unor cuvinte. Ascultă și ascultă-mă. O să fac o excepție de dată și o să repet o ultimă dată: suntem dependenți de atenție și nu realizăm cât de semnificativi suntem în viața celorlalți și că este suficient să fim prezenți ca să surprindem o altă persoană și să facem să capete sens acel cerc de încredere. Probabil este rândul tău să vorbești.
Ascult.

Text: Diana Tătaru
Foto: Diana Tătaru, Alesia Sora