Care-i faza cu teatrul?

Toată lumea iubeşte serialele, filmele şi cărţile, fiind mereu o alternativă preferabilă învățatului sau temelor. Și, totuși, teatrul pare să fie, pentru un motiv sau altul, o opţiune de escapadă de la problemele cotidiene la care tind să apeleze mult mai puţine persoane. Fiecare dintre noi a mers cel puţin o dată la teatru, fie că a fost obligat de învăţătoare să meargă cu clasa, fie că a vizionat un spectacol alături de părinţi sau de prieteni, dar nu toţi s-au reîntors în sălile de spectacol. Dar oare ce este teatrul?

Atunci când mergi la teatru, te aşezi pe locul tău, se trage cortina şi aştepţi cu sufletul la gură să înceapă piesa, poţi spune că ai intrat într-o altă lume. Pur şi simplu te-ai detaşat de tot ce se întâmplă în jurul tău şi începi o călătorie a cărei destinaţii nu o cunoşti. Ai intrat într-un univers al emoţiilor pure, emoţii pe care le simţi fără să vrei şi care te fac să fii viu.

Actorul este mediatorul dintre public şi piesă. Fără el nu ar mai exista arta teatrului. El joacă cel mai important rol în acest univers, aducând la viaţă piesa în care joacă. Identitatea actorului se pierde atunci când urcă pe scenă. Nu mai poţi face diferenţa dintre persoana care joacă şi personajul care trebuie interpretat, actorul contopindu-se cu acesta, transformându-se într-o complet altă persoană, intrând în pielea altcuiva, cu o poveste total diferită şi cu gânduri care se pot afla chiar în antiteză cu concepţiile acestuia. Actorul este cel care te face să treci prin acea gamă variată de sentimente, să simţi toate lucrurile prin care trece personajul pe care îl interpretează, prin toată bucuria sau suferinţa acestuia, deoarece pune pasiune în meseria pe care şi-a ales-o şi pe care o iubeşte.

Stai pe scaun şi priveşti spre scenă. Te simţi mai singur ca niciodată, ca şi cum în sala de spectacol ai rămas doar tu, un simplu spectator, care aşteaptă cu nerăbdare să înceapă piesa, chiar dacă eşti înconjurat de zeci de străini care simt exact aceleaşi emoţii ca tine. Începe acţiunea, iar tu eşti fascinat de ceea ce se întâmplă în acea poveste, astfel încât nu-ţi poţi lua ochii de la personaje şi rolul lor. Doar priveşti şi simţi cum, chiar dacă e prima dată când te întâlneşti cu aceste personaje, faci şi tu parte din viaţa lor, indiferent că ele trăiesc doar atâta timp cât durează piesa şi apoi sunt date uitării. Simţi că eşti şi tu un personaj printre personaje, o mască pictată în mii de culori vii şi sentimente ascunse care prind contur prin această artă a teatrului. Empatizezi cu ele, râzi cu ele, plângi cu ele, eşti prins în tărâmul lor. Trăieşti fiecare moment al piesei, până şi cele de tăcere absolută. Simţi cum acţiunea se apropie din ce în ce mai mult de puncul culminant, adâncindu-te parcă într-o stare de tensiune şi de nelinişte din ce în ce mai mare, de acel moment care te-a făcut să stai ca pe ace aşteptându-l, îl atinge după o eternitate, iar după se relaxează toată atmosfera din jurul tău, începând reîntoarcerea în universul nostru propriu și banal.

Încet-încet se apropie și finalul piesei, inevitabilul sfârşit pe care nimeni nu şi-l doreşte, indiferent dacă este unul fericit sau tragic. Se termină călătoria pe care ai parcurs-o alături de personaje şi trebuie să te obişnuieşti cu ideea că probabil nu o să le mai vezi vreodată, asta, bineînțeles, dacă nu vei alege să revizionezi spectacolul cândva. Îi aplauzi cu admiraţie pe actorii care au dat suflu acelei piese, alături de restul publicului, după care părăseşti teatrul, chiar dacă ai mai fi rămas acolo oricât pentru a face parte din acea lume surprinzătoare. Îţi începi nostalgic drumul spre casă cu gândul la ce a fost și pur și simplu te bucuri că ai avut ocazia să vizionezi un spectacol de teatru, să faci parte din acel univers magic, chiar și doar pentru o seară.

”Piesa-i gata, trag oblonul
Hei, ce ploaie e afară
Dacă v-au plăcut bufonii
Mai poftiţi şi-n altă seară!”
– William Shakespeare

 
 
 
 
 
 
 
 
Text: Diana Gogoașă
Grafică: Natalia Căpitanu