Ultimul rege, ultima rolă de film

Rola e la developat, însă contururile celor 24 de cadre îmi sunt bine definite în minte.

Cadrul 1: Treizeci și trei de priviri dezolate scanează cotloanele clasei înguste din pod. Unele pierdute în spațiu (sau timp), altele fixate asupra sursei vocii solemne (boxa legată la microfonul din cancelarie), dar toate dezolate. Glasul oratorului desăvârșit se poticnește pentru o fracțiune de secundă, îndeajuns pentru a dezvălui intensitatea emoțiilor. Povestea tragică dar maiestoasă răsună în holurile liceului, iar cel mai tare răsună în gândul și sufletul fiecăruia. Un moment de liniște.

Cadrul 2: (expunere lungă) Bulevardul Elisabeta, în întreaga sa lungime, poartă doliu. Automobilele vin și pleacă, lăsând în urma lor linii agitate, plutitoare. Însă drumul împreună cu clădirile și cele două șiruri de tricoloruri întristate rămân pentru a întâmpina silențios trecătorii.

Cadrul 3: Ce-a mai rămas din trotuarul Căii Victoriei găzduiește pâlcuri de oameni ce s-au închinat respectuos dinaintea regelui. Dintre aceștia, se disting trei indivizi în vârstă — doi bărbați cu o femeie între ei — în paltoane negre până la glezne, aflați în fața Cercului Militar. E o anumită simetrie între cei doi bărbați, ambii purtând pălării și ochelari cu rame groase, care au căpătat rolul de a ascunde din lacrimile gata-gata să se reverse. Unul din ei vociferează gândurile amândurora: „Da. Am văzut-o și p-asta”. Pe de altă parte, chipul ei emană cu totul altceva: beatitudine. Strălucește tocmai pentru că a trăit să o vadă și „p-asta”.

Cadrul 4: În număr mai mare sunt cei ce înaintează spre gardul de fier cu florile și capul plecate. O doamnă ține strâns într-o mână degetele gingașe ale unei fetițe, iar în cealaltă, o pereche de trandafiri roșii. Crinii albi sunt nelipsiți printre membrii unui grup restrâns de adolescenți, iar un domn portă-n spate o coroană de garoafe. Cu ce se vine la rege? Cu flori și gânduri bune. Florile se vor ofili, dar gândurile vor rămâne.

Cadrul 5: Roșul tare este o trăsătură vibrantă a potecii de candele din fața Palatului. Evident este însă că trăsăturile definitorii sunt respectul și admirația, cu ocazionala nuanță de demnitate. E-o atmosferă de muzeu, cu oameni oprindu-se pentru a contribui la colecție, pentru a (se) fotografia, sau pur și simplu pentru a privi tabloul colosal.

Cadrul 6: Un ursuleț de pluș încadrat de dungile negre ale gardului prezintă lumii o planșă copilărească intitulată „Sper că te odihnești, Majestate”.

Cadrul 7: Un șarpe. Un șarpe cu nenumărate perechi de ochi iscoditori, obosiți, plictisiți sau nerăbdători, orientați în nenumărate direcții, acaparează o bună parte din curtea din spatele Palatului. Se ondulează uniform de vreo cinci ori lângă Sala Palatului, se întinde pe Știrbei Vodă, iar apoi cotește brusc pe Calea Victoriei. Într-un final, este înghițit de porțile Palatului. Mișcările sale sunt lente dar calculate, hotărâte. Soarele se ivește printre stratul dens de nori.

Cadrul 8: Un grup de oameni recent sosiți. Majoritatea au dubii în legătură cu forțele proprii — nu știu dacă vor rezista până la capăt. Totuși, doamna cea mai scundă din cadru are alura cea mai grațioasă și probabil și caracterul cel mai grandios. Privește încrezătoare înspre Palat, cu o scânteie sălbatică de speranță în ochi.

Cadrul 9: Printre rândurile paralele de oameni, se întrezărește un domn așezat pe un scaun rezistent de lemn. Nu pare foarte înaintat în vârstă, iar cineva îndrăznește să-l întrebe: „Dacă nici măcar nu stați în picioare precum toți ceilalți, de ce ați mai venit?” „Doamnă, e afișat în litere mari chiar pe gardul Palatului motivul pentru care am venit: Pentru ȚARĂ și REGE.”

Cadrul 10: După cum spunea Rebreanu, „Necunoscutul e singurul indemn trainic.” Provocate de indemnul necunoscutului, sau din simplă plictiseală, două femei fac cunoștință, iar nu după mult timp încep o discuție animată despre diverși compozitori. „Eu întotdeauna am vibrat cu Mozart.” „Mie mi se pare prea jovial! Prefer Beethoven. De altfel, am auzit că și regele avea un atașament aparte față de Beethoven.”

Cadrul 11: (supraexpus?) Peste umărul unui bărbat robust apare un exemplar bine-răsfoit al unei reviste dedicate Majestății Sale. Cuvintele irezistibile transmit subtil un mesaj important: moartea regelui nu este tragică — în fond, moartea unui om de 96 de ani nu este nefirească sau de neașteptat iar nimic nu poate fi veșnic. Tragicul constă în povestea lui neînțeleasă.

Cadrul 12: Ronțăitul turtei dulci este o activitate de mare interes pentru băiețelul simpatic venit cu mama sa, însă se oprește câteva momente pentru a cere niște statistici. „Mami, câte ore au trecut?” „Patru.” „Și câte ore mai sunt?” Aici, gradul ridicat de incertitudine îl privează de un răspuns concret: „Ai răbdare.”

Cadrul 13: Steagul atârnat în balconul celui de-al optulea etaj al unui bloc cu vedere spre Sala Palatului conferă un dram de culoare fotografiei și un dram de putere celor aflați în așteptare. Din poziția sa deasupra miilor de capete obosite, tricolorul este un ochi suprem ce amintește de scopul absolut, un big brother care îi mustrează pe cei ce intenționează să capituleze. Tot înainte!

Cadrul 14: Întunericul și frigul, fiecare din ce în ce mai accentuat, încearcă în zadar să împrăștie mulțimea de oameni, căci apar necontenit noi fețe. Dezertorii sunt din ce în ce mai puțini, poate datorită tendinței umane de a ne raporta la acțiunile altora — Cum să plec când domnul cu baston rezistă eroic?

Cadrul 15: În prim plan, un băiat înalt, fercheș stă cu ochii lipiți de ecranul telefonului, încercând să găsească o modalitate de a repezi trecerea timpului. Nuanțele albăstrui ale Facebookului îi luminează figura virilă. Poartă-n piept emblema Casei regale, cu aceeași fală cu care se poartă o medalie de aur.

Cadrul 16: „Cine mai are flori? Dați încoace florile!” Replica este înghețată (de emoție și de frig) pe buzele unei Eliza Doolittle de București. Femeia îngrijită (dar nu întocmai înstărită) stă agățată de gard și împletește rând pe rând fire de trandafiri, crini și garoafe, confecționând treptat un covor vertical. Loverly.

Cadrul 17: În fața Palatului Regal se bea ceai. Bucuria și recunoștința unor doamne care tocmai au primit ceai fierbinte de la un trecător binevoitor e atât de profundă încât rostesc toate în cor: „Sunteți un adevărat înger pe Pământ.”

Cadrul 18: Patru soldați cu chipuri neșovăitoare se deplasează în unison către scara monumentală ce duce înspre Sala Tronului. În stânga lor, mulți dintre ochii șarpelui omenesc sunt ațintiți pe tavan cu admirație. În afară de schimbarea de temperatură, e o diferență de dispoziție: toată lumea e mai solemnă — poate se gândesc la ceea ce s-a întâmplat și ce consecințe ar putea avea sau poate oboseala își face efectul.

Cadrele 19, 20: Ambele imagini întruchipează Frumosul. Pentru câteva momente, figurile vopsite pe tavan și perechile de coloanele în stil corintic oferă un motiv de fascinație; un wake up call: privești ce-au privit și regi și regine, admiri ce-au admirat. Bucură-te!

Cadrul 21: Liniștea de la marginea scenei e mai apăsătoare decât în culise.

Cadrul 22: (mișcător/mișcat—timp de expunere prea lung) După principiul liniilor directoare, sicriul e plasat la capătul șirului de obiecte personale ale lui Mihai I. E un moment tare straniu. Da, tristețea e cu adevărat înăbușitoare. Dar e combinată cu un fel de extaz, un sentiment de împlinire. Și toate aceste impresii nu mai lăsă loc decât pentru un singur gând: Drum bun, Majestate.

Cadrul 23: Fostul rege al Spaniei împreună cu soția sa captează aparatele și atenția celor prezenți. Sunt calmi, dar vizibil îndurerați. De la rege la rege, un ultim vaya con Dios.

Cadrul 24: La ieșirea din Palat, câțiva oameni mai stau o dată la coadă (ce-i drept, asta-i mai scurtă) pentru a lăsa în urmă ceva concret, o dovadă că au venit, au văzut și au învins. Au depus o plecăciune și o iscălitură dar ce-au obținut? Eu cu ce m-am ales? Câteva cadre întipărite adânc în minte și pe film, emoții puternice și convingerea că trăiesc într-o societate în care oamenii se unesc, se ajută în vremuri de necaz.

Până la urmă, de ce să suporți mai mult de opt ore de frig și foame pentru a vedea un sicriu închis învăluit într-un steag? De ce să te limitezi la fotografierea pe film într-o eră în care aparatele digitale asigură o calitate superioară? Motivele primordiale sunt aceleași: dorința de provocare dublată de cea de a dobândi experiențe cât mai diverse și demne de istorisit. Nevoia de întoarcere la valorile tradiționale, autentice. Dar mai presus de toate, iubirea—față de artă, față de rege, față de trecut.

Text & foto: Raluca Rilla