CE VREA LITERATURA DE LA FEMEI

Fitzgerald a spus-o cel mai sincer, în toată estetica lui burgheză a iluziei: „cel mai bun lucru pe care şi-l poate dori pe lumea asta o fată, să fie o proastă frumoasă” și ce bine ar fi fost dacă povestea s-ar fi terminat aici și singura dușmancă a femeii în literatură să fie ingenua naivă și grațioasă! Măcar proasta frumoasă e realistă. E corectă. Dumnezeu a făcut-o, umană, cu găurile ei delicioase în gândire și râsul fluid. O fată deșteaptă se poate uita la ea și se poate consola cu gândul că ea măcar poate duce o conversație.

Eu iubesc fetele proaste și nici măcar nu cred în greșeala de a face un exemplu din ele, mai ales în maniera din Gatsby, cu melancolia de fată deșteaptă care a obosit și care admite, învinsă, că e mai ușor pe tocuri când nu te apasă niciun gând profund. Tiparul de prostuță este argumentat estetic și superficialitatea frumoasă a consacrat, până la urmă, anii ’20.

IMG_3732-05-12-17-10-02

Dar fiica lui Daisy a crescut și mama ei, care și-a dorit-o inofensivă și delicată, a crescut-o, fără să vrea, să devină altceva. La vremea aceea, au început să scrie balade despre altfel de femei. Am iubit-o pe Medea, în toată isteria sa „de femeie” și disperarea voluptoasă cu care și-a omorât dușmanii și apoi, înnebunită, proprii copii, una dintre primele femei puternice consacrate în literatură, dar atât de puternică încât a devenit monstruoasă.

Am iubit-o și pe Lady Macbeth, care și-a autodictat moartea după ce i-a fost creier soțului ei, orchestrând singurică o ascensiune sângeroasă în rang, și a demonstrat cum arată o femeie mai deșteaptă decât un bărbat ”înainte ca ele să existe”. Am iubit toate femeile excesiv de puternice din literatura clasică, mai ales că au dispărut odată cu femeia victoriană, care a potolit sângele fierbinte și a devenit, eventual, frumoasa proastă.

Le-am iubit, până au revenit, reinventate, într-o lume în care se inventaseră psihiatrii. Și au luat din Medea sau din Lady Macbeth tot ce însemna defect, au curățat-o și vindecat-o, și au scris despre frumoasa puternică, emancipată și inteligentă mii de romane Young Adult.

Nu îmi place femeia fatală, pentru că ea e fiica tuturor scriitorilor bărbați care se târăsc în impresia incestuoasă că ea e perfecta, cu tocurile ei care răstignesc pe cruce de la muritori la omniscienți care o narează cu mai puțină lipsă de respect tocmai de-aia. Și că e înaltă și rea. Nu ar trebui să o urăsc. E antifeminist din partea mea. Suntem invidioase, seci și nu înțelegem de ce o Killer Queen merită glorificată mai mult decât o gospodină. Dar e o iluzie de respect și de admirație, care fuge mai mult înspre o fantezie personală transmisă din carte în carte, din melodie în melodie și film în film, ca un sfat despre pseudoputerea feminină, că poate mai convingem o fată că dacă nu ești Scarlett Johansson, nu ai valoare.

Sugestia asta că o femeie nu are umbră dacă nu e Daenerys Targaryen și supraaprecierea asta universală a femeilor perfecte perfect ridicole sunt toxice, dar cumva, poziția asta strategică de după glorificarea femeii slabe și delicate prinde la cititori, și toți se lasă păcăliți de artificialul femeii fatale. Ele vor să fie ea, ei o vor pe ea, și toată lumea aleargă după aceeași figură înaltă și blondă, care, de fapt, nu există în realitate, pentru că au furat realul din ea și au îmblânzit-o doar cât le-a convenit.

Astfel, femeia fatală, care nu e mai bună sau mai rea, de fapt, decât femeia frumoasă și proastă, sau femeia submisivă și liniștită, este singura care nu există, pentru că în acest unghi al culturii pop, ne prefacem că nu există defecte.

Și mă doare gândul că aș putea transforma articolul ăsta într-o odă extremistă, să victimizez până în vulgarizarea argumentului, și să fie perceput ca un îndemn să ne ardem sutienele. Ca și cum fetele nu au voie să fie fatale dacă își doresc (să fie). Sau că sunt o elitistă care o promovează doar pe Jane Eyre, în castitatea ei tăcută și blândă (urmează arsă și ea pe rug, promit). În același timp, le detest când își lipesc ruj roșu de buze și trimit bezele în vânt, închipuindu-și probabil că bloody Mary-ul din mână e sânge rece de bărbat sedus. Nu e. Calmați-vă. Jessica Rabbit nu există.

Totuși, când femeia fatală e criticată pentru că „și-o asumă”, devine prietena mea cea mai bună. Lăsați-o, dragă, să fure puțin din atenția la care e îndreptățit oricine. E și ea sora mea, personificarea greșită a unui ideal pe care și elele, și eii îl alimentează. De vină sunt cei din industria cosmeticii, care fabrică ruj roșu.

Femeia fatală e răspunsul obraznic la toate femeile cuminți care i-au defilat în deschidere. Nu mai este 1960 și au trebuit arse prea multe șorțuri de bucătărie și înlocuite cu piele de om, pentru că și de casnice ne-am săturat și au fost și ele destul huiduite că reprezintă reperul greșit pentru o generație tânără și sugrumă, ele singurele, cu mânușile lor de cauciuc, femeia doctor, femeia inginer și femeia președinte.

Apropo de tiparul de fată cuminte. De ce trebuie să o ruinăm pe Scarlett O’Hara complimentându-i inteligența „bărbătească” și talia grațioasă ca și cum cele două sunt în contrast și ca și cum mama ei, deși mai docilă, nu era și ea autoritatea supremă din Tara la timpul ei? Poate doar pentru că contemporanele lui Scarlett erau toate blajine, supuse și nu țipau niciodată. Chiar și protagonistele lui Jane Austen, care se vor mai vocale, au o cumințenie impusă, probabil, de vreme, la care o fată modernă este predispusă spre plictiseală, pentru că societatea s-a mișcat într-atât de mult încât am căzut cu desăvârșire în cealaltă extremă. Nu ar fi singura soluție corectă să le iubim pe toate, cu bune și cu rele?

Îi urâm castitatea lui Jane Eyre, râdem de proasta frumoasă a lui F. Scott Fitzgerald, ne dăm ochii peste cap când un personal feminin este overpowered și găsim motive să criticăm fiecare femeie care a fost îngropată într-o carte. De ce? Oare suntem atât de intimidate și amenințate de personaje fictive încât trebuie să scriem un articol în care demontăm „femeia fatală”, o subestimăm pe cea naivă și ne plictisim de cea decentă și cu frică de Dumnezeu?

În opinia mea, singurul motiv pentru care oricare dintre aceste eroine merită crucificate în continuare de critici literari (și de copii cu păreri) este că, personal, mă regăsesc în toate, iar ele în parte, nu reprezintă mai mult decât un tipar care nu o să cuprindă niciodată în totalitate un om întreg. Astfel, nu mă simt intimidată de coerența unui astfel de personaj, ci nedreptățită, pentru că oamenii sunt rareori atât de liniari în personalitate.

Problema nu este ce fel de femeie „se poartă” în epoca respectivă, ci cum este scrisă, iar în acest aspect, femeilor nu li s-a dat libertatea de a fi oameni prea des în literatură. Protagonista nu este un model de propagandă spre a sugera unei generații întregi de puștoaice cum ar vrea un băiat să te comporți. Protagonista nu este un subplot al scrierii care completează și satisface protagonistul din punct de vedere emoțional. Protagonista ar trebui să fie un om. Data viitoare, poate scrieți și despre noi, decât să inventați roboți cu personalități plate. Asta vor femeile de la literatură.

Text: Raluca Cîrciumaru
Foto: Monica Seiceanu