You have the right to remain silent

“Spune ce gândești acum, că în câțiva ani n-o să mai poți.”

Această afirmație a fost lansată într-o după amiază de duminică, într-o terasă plină de oameni, după câteva țigări și după și mai multe cafele. Puteam să simt numeroasele semne de întrebare materializându-se deasupra capului meu, iar la sesizarea acestora, persoana cu pricina îmi oferi explicația: “E simplu. Acum, dacă vrei să spui exact ce-ți trece prin cap, cele mai dureroase consecințe ar fi o notă mică, o pedeapsă de la părinți sau o ceartă cu persoana ofensată. Toate sunt trecătoare, neimportante. În schimb, în câțiva ani, vei avea un loc de muncă, o familie, o serie de posesii și niște oportunități pe care le poți pierde pe loc dacă spui lucrul nepotrivit. Așa că, singura soluție e să taci și să aprobi chiar dacă se zbate inima-n tine de furie”.

Cu toate ca partea rațională din mine a văzut logica din spatele acestui răspuns (aceea fiind: câteodată liniștea îți poate fi de folos atunci când ambele fronturi doresc un consens, oricare ar fi acela), partea din mine care inspiră justiție și expiră luptă nu putea să fie mai revoltată. Acceptarea “de fațadă” este o ameliorare înșelătoare și anti-productivă. De aceea ieșim înstradă, de aceea ne luptăm să ne modelăm țara așa cum este moral și cinstit, de aceea ne exercităm la maxim dreptul la opinie. Cum să tăcem, atunci când riscăm să lăsăm prefăcătoria să triumfe? Cum să tăcem, atunci când este de datoria noastră să strigăm adevărul? Mai mult de atât, cum să credem că toate acestea au o dată de expirare care coincide cu atingerea pragului vârstei responsabilității? Dreptatea nu îmbătrânește, iar fiecărei voci mature i se alătură alta tânără, fiind un ciclu interminabil.

“Lasă, că merge și așa. Se putea și mai rău.”

“Nu, nici mie nu-mi convine ce se întâmplă, dar decât să vorbești la pereți sau să te zbați de unul singur, mai bine taci și înghiți.”

“A pierdut cu mult votul popular, dar a câștigat alegerile. Ar trebui să avem o revoluție în această țară!”

Primele două citate sunt lucruri pe care le aud mult prea des în societatea noastră. Pe lângă asta, sunt lucruri pe care s-au bazat multe personaje negative din istorie – faptul că oamenii vor observa, nu vor fi mulțumiți, dar nu se vor manifesta de teama consecințelor. Cât despre cel de-al treilea, probabil că unii dintre voi l-ați recunoscut – asta dacă ați fost la curent cu Twitter-ul actualului Președinte al SUA, Donald Trump, pe vremea când Barack Obama a câștigat alegerile (ce vremuri dulci!). Ironic, nu? Oricum, voiam să evidențiez faptul că până și domnul Trump îmi validează punctul de vedere- din toate motivele greșite, dar să ignorăm asta acum. Nu contează diferența de 50, 60 de ani dintre persoanele care își exprimă adevărul moral, atâta timp cât susțin evoluția și schimbarea în bine. De acord, problemele tinerilor nu le oglindesc pe cele ale adulților, însă principiul este același: dacă îți dorești ceva, așteaptă-te să fie nevoie să depui efort ca să ajungi la acel ceva, și să renunți la comoditatea strict aparentă a situației curente. De asemenea, deoarece trăim în mileniul III, adică în era adevărului dur: niciun lucru extraordinar nu vine atât de ușor.

În fine, întorcându-ne la lucrurile de zi cu zi la care făcea referire inițial personajul… oare este corect să aprobăm, împotriva voinței noastre, atunci când întâmpinăm o neînțelegere în cadrul familiei sau a locului de muncă? Din punctul meu de vedere, nu este, deoarece acordul de aparență este asemenea unui nisip mișcător – odată ce accepți ceva, ești prins într-o spirală de circumstanțe din care vei ieși cu mai mare dificultate decât dacă ai fi evitat situația de la bun început. Așadar, cu toate riscurile pe care trebuie să ți le asumi, vorbește. Justifică. Pune piciorul în prag. Da, există posibilitatea să cauzezi inconveniențe, dar există și aceea de a aduce o rezolvare care se va dovedi ideală pentru toți.

Text: Anca Simion
Grafică: Ioana Ruse