Limitele infinitului

Ca în spiritul sărbătorilor, ce ar fi să aruncăm o privire peste toate dezamăgirile ivite de-a lungul anului? Toate dățile când așteptările noastre nu au coincis cu realitatea, când mintea parcă ne-a trădat și ne-a vândut raționamente proaste la suprapreț… Fenomenul cunoscut informal ca ,,speram la mai mult” uneori ne face să vrem să renunțăm la amăgiri, apoi poate chiar la emoții, închipuiri și trăiri de orice fel, ca să fim siguri. Ne pierdem pe noi înșine în încercarea de a atinge o perfecțiune rece, desensibilizată și critică vis-à-vis de ceea ce suntem de fapt. Soluția este însă alta, departe de dezumanizare, ce își are rădăcinile într-o înțelegere cuprinzătoare a sinelui.

Unii pun acest ,,sine”, psihicul, pe seama activității sinapselor, alții au decis să facă un pas înainte și să aducă în joc universul cuantic, ca sursă a imprevizibilității gândurilor noastre (teoria Orch-OR). Oricum ar fi, un lucru este clar: mintea umană depășește o mașinărie prin simplul fapt că impulsurile inconștientului nostru nu pot fi cuantificate sau prezise, precum în cazul unui calculator. Pulsația neuronului poate fi anticipată, însă nu și gândul pe care îl poartă. Orizonturile se topesc când vine vorba de tărâmul minții, lăsând loc unui potențial infinit — cel puțin la nivel teoretic.

Cu toate acestea, frumusețea scenariilor infinite este irecuzabil îngrădită de limitele realității (factori deopotrivă externi și interni). Filozoful Gabriel Liiceanu aprofundează acest aspect în lucrarea sa ,,Despre limite”, deschizând o discuție pe marginea fondului intim-străin. În esență, acesta reprezintă o serie de însușiri care ne aparțin din naștere (sunt intime, fiindcă sunt ale noastre) și în privința cărora nu am luat o decizie (provin de la o instanță necunoscută, deci sunt străine). Deși ne stă în putere să le modificăm pe unele (loc, limbă, religie etc.), pe altele trebuie să le acceptăm ca atare (capacitatea mentală, zestrea somatică, rasa etc.) pentru a putea cunoaște fericirea; însă aceasta este tare greu de realizat, când tot ceea ce am putea fi ne reverberează în minte.

Aici apare contradicția dureroasă între năzuință și posibil, un abis ce amenință să ne înghită pe de-a-ntregul. Cu cât aspirațiile sunt mai îndepărtate de putințele momentului, cu atât ne așezăm mai aproape de marginea prăpastiei. Într-adevăr, dorința de autodepășire — o latură esențială a evoluției umane — este motorul care ne propulsează spre asemenea gesturi, dar acesta trebuie să fie un proces treptat: nu o săritură necalculată, ci construirea unui pod. Scândurile trecătorii sunt evaluări corecte ale situațiilor actuale, iar sfoara ce le leagă este înțelegerea condiției umane mărginite în fapt. Astfel, fiecare căzătură printre crăpături în groapa decepției ajunge să ne întărească, nemailuptându-ne cu noi înșine, ci pentru noi înșine, îmbunătățindu-ne din aproape în aproape. Conștientizarea că putem controla doar ceea ce devenim (și aceasta în limitele realității), nu ceea ce ne-a fost dat, reprezintă primul pas spre împăcarea cu propria persoană și evitarea unei prăbușiri dezastruoase la fiecare eșec.

Așadar, stăpân să fii peste potențial, nu peste minte întru totul.

Text: Raluca Hondor
Grafică: Diana Ursu