SOARTĂ, DESTIN, NOROC, HAZARD

Regulile cunoașterii impun întoarcerea la origini, adică o abordare diacronică a subiectului norocului în viziunea românilor, subiect pe care ne propunem să-l prezentăm.

Mai întâi, precizăm întrebările la care ar trebui să răspundă eseul nostru: în ce constă conținutul cultural al ideii de noroc și ce valoare prezintă pentru cunoșterea spiritualității românești? “Homo carpathicus” al lui Romulus Vulcănescu este factor de cultură și civilizație: este creator de mitologie autohtonă și prin aceasta se alătură singurelor popoare europene care au creat astfel de mitologii ale destinului – grecii și romanii.

În interpretarea străveche românească, destinul era sub patronajul unei divinități necreate – Soarta. Aceasta gestionează riguros, constant și implacabil preexistența, existența – implicit umană și postexistența cosmică – ceruri, pamânt și subpământ. Tot Soarta ține Cosmosul în echilibru, dar și materialul și spiritualul omenesc. Această autoritate supremă este acceptată de români fie cu resemnare, fie cu eroism: “așa i-a fost scris”, “dacă ai noroc poți să fii azvârlit în foc”, “sorții îi place omul curajos”.

Datorită atribuțiilor prea copleșitoare, Soarta acționează prin împuterniciți: ursitoarele. Ne oprim la mitul urselor pentru că el este cultivat și astăzi într-o formă aproape neschimbată cu toate că a traversat multe secole. Ursitoarele reprezintă imaginea trinitară a Sorții. Sunt fapturi feminine, fecioare tinere sau bătrâne care torc, pun pe mosor și taie firul vieții nou-născuților. În cea de-a treia noapte de viață a bebelușului, cele trei trimise ale Sorții sunt așteptate cu mâncăruri și băuturi alese, spre a fi îmbunate și mai îndurătoare cu cel mic. Lângă mâncare se așeza și un taler cu diverse obiecte: un fluier, un spic de grâu, un ban și altele. Dintre acestea, copilul urma să aleagă un obiect – simbol al viitoarei sale stări sociale, urmând să fie un păstor, un plugar sau un bogătaș. Astăzi, românii fac petrecerea de „tăiere a moțului”.

Apariția creștinismului duce la înlocuirea Sorții și a ajutoarelor ei cu o singură forță – Dumnezeu. Se păstrează convingerea că totul este voința divinității: Dumnezeu este forța supremă, este întruchiparea binelui, destinul individual și colectiv este în mâinile lui.

Înspre zorii modernității începe să se contureze ideea de hazard și își face loc îndoiala în atotputernicia divinității asupra destinului uman. Baruch Spinoza etichetează drept cea mai mare îngâmfare ideea că cel care a creat lumea ar sta să vegheze orice mișcare a fiecărui om. Acesta este următorul pas spre contemporaneitatea care crede în indiferența sorții: viața omului ca înșiruire de evenimente este hazard pur. Știința anulează astfel ideea predestinării și în același timp și noțiunea de soartă.

Certitudini nu există în niciun caz, depinde pentru ce optează fiecare: pentru confortul indiferenței științei sau pentru liniștea pe care ți-o conferă ideea că cineva ți-a croit dinainte drumul pe care vei merge neabătut sau poate doar îți plac poveștile mitologice.

De gustibus …est disputandum.

 
Text: Georgescu George Cristian
Grafică: Andreea Lazăr