Între românesc și universal

Fiecare dintre noi s-a întrebat la un moment dat, pe parcursul anilor de școală, de ce se studiază aceleași texte pe care le-au studiat și părinții și poate chiar și bunicii noștri. Sau, pur și simplu, de ce programa obligatorie include doar literatură română și oferă foarte puțin loc pentru literatura universală. Mulți au chiar o părere dezastruoasă despre literatura școlară obligatorie și prezintă drept argument pentru aceasta demodarea textelor.

Dar totuși, trebuie să studiem anumite texte românești oricât de mult am vrea asta sau nu. Dacă nu noi, cine? Literatura română nu este suficient de tradusă pentru a fi studiată de străini și totuși ține de cultura generală, ca român fiind, să știi măcar o poezie de Eminescu, fie ea și Somnoroase păsărele.

E adevărat că multe dintre textele studiate în liceu sunt scrise în perioada interbelică, dar a spune că nu ar mai trebui studiate tocmai din acest motiv e ca și cum ai spune că nu ar mai trebui să studiem istoria. Romanele interbelice sau care se referă la această perioadă, ca Ion și Pădurea spânzuraților, ambele ale lui Liviu Rebreanu, sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust ale lui Camil Petrescu, deschid o fereastră în timp în ceea ce privește societatea, mentalitățile și tradițiile românești din perioada Primului Război Mondial și a deceniilor care au urmat. Ele ne oferă o privire realistă, de ansamblu asupra stilului de viață al diverselor personaje și ajută la formarea unei opinii proprii, referitoare la acea epocă. Chiar și Cișmigiu et Comp. al lui Grigore Băjenaru reprezintă o oglindă a adolescenței interbelice, contribuind la tabloul vieții din acea vreme, pe care noi putem doar să ne-o imaginăm.

Făcând o comparație cu literatura universală apărută în perioada interbelică, putem observa că se respectă curentul realist, în vogă atunci, dar că, spre deosebire de textele românești, se oferă doar imagini de detaliu dintr-o anumită situație în care se află personajele (cum ar fi „Războiul” în Pe frontul de vest nimic nou, de Erich Maria Remarque, sau Peripețiile bravului soldat Svejk al lui Jaroslav Hašek). Astfel, înțelegem preponderent personajele și mai puțin timpurile și societatea în care acestea au trăit, ceea ce nu le face mai puțin interesante, doar mai dificil de păstrat în memoria noastră culturală.

Fiecare autor este studiat pentru un motiv. Probabil ceea ce ia din atractivitatea unor scriitori e tocmai obligativitatea studiului operelor lor. Limbajul arhaic și presărat din loc în loc și cu regionalisme, folosit pentru a transmite mesajele, poate crește și el senzația de respingere a unui text. Oare ar fi mai simplu dacă ni s-ar da un autor și fiecare clasă ar alege ce text să studieze? Sau să avem noi o temă și să votăm textele pe care le-am studia în cadrul ei? Se prea poate, însă această alegere nu le este deocamdată rezervată elevilor, cine știe, poate de teama ca ar fi eliminate astfel toate textele autorilor români.

Nici nu ar fi nevoie să se pună vreodată problema să studiem doar scriitori români sau doar scriitori străini. Toate operele sunt urmări ale unor vise, doar că românii visează în limba română. Ar trebui să studiem ambele categorii și să le apreciem pe amândouă, dar să nu uităm niciodată că și literatura română are acel „ceva” neștiut care te îndeamnă să îl descoperi.

 
Text: Sabina Bonciu
Foto: Cristiana Marcu