Fericirea sub pelicula albastră

Plouă. Plouă cu picături mari care se lovesc de geam, distorsionând realitatea din spatele lui.
Afară plouă, iar norii nu-mi pot umple ființa ca altă dată. Simt miros de scortișoară și îmi caut urmele de fericire rătăcite în acel abur dulceag. Păcat, însa, că ceaiul e, de mult, răcit, iar camera se află scufundată în parfum de furtună.
Încerc să revăd imagini ale bucuriei, iar degetele mele caută să-și amintească în ce fel se simțea aceasta. Un vânt cald de primăvară îmi răcorește pielea, luând cu el petalele pomilor înfloriți.
Deschid ochii, în fața mea doar pete de culoare: verzi, albastre, gri amestecate pe geamul ud. Îl deschid și ascult stropii ce se lovesc de asfalt, zâmbesc. Întind o mână peste pervaz, în câteva secunde o retrag, apa continuând să se scurgă și să lase mici rotunduri pe masă și parchet.
Îmi plimb puricele degetelor prin acel crâmpei de ploaie și o fericire veche imi gâdilă pielea încă umedă. În cea mai tristă zi, avem nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți.
Ea are nevoie de acuarele și foi albe, filme alb-negru, pantofi înflorați, râsete și niște ore de singurătate. Lui îi ajungeau cărțile ce aveau coperți cartonate, zilele însorite, pozele surprinse în momentele simple și clipele nefericite ce-i aminteau ce înseamnă fericirea.
Eu? Mie-mi sunt suficiente carnetele nescrise, florile cu miros de galben, tu și ploaia. Dar niciuna în afara ultimei nu mai este aici. Foile sunt scrise, florile s-au ofilit, iar noi ne-am pierdut odată cu timpul.
Nimic nu este mai înspăimântător ca fericirea pură, aceea care-ți gâdilă sufletul, îți arde plămânii și îți răcoreste șira spinării. Ți-ai dezvolta al șaptelea simț și ai înfăptui a noua minune a lumii doar ca s-o poți păstra, iar, conștient de dependență, n-ai puterea să pleci, iar sincer fiind, nici măcar nu vrei asta.

Fericirea o poți atinge, vedea, simți. Are o rețetă, un loc, o inimă. Are textură, culoare, miros, aburi, zâmbet.


Text: Parea Sophie – Dominique
Grafică: Miruna Rădulescu