Dragă Cișmigiu…

Toate examenele universitare mi le-am pregătit în Cişmigiu. Aşa că ar fi fost drept ca, pe diploma de licenţă, să mi se fi scris: Licenţiat în Litere, Filozofie şi… Cişmigiu! Îți amintești acel moment de extaz în care ți-ai văzut numele pe fișa de admitere în dreptul liceului unde voiai să ajungi? Da…și eu. Ce-mi mai aduc aminte este că la prima întâlnire a bobocilor, am auzit atâtea povești despre Cișmigiu încât am crezut că-mi va fi coleg de bancă. Acest „coleg de bancă” mi-a fost mai degrabă profesor și confident decât partener de distracție, dar nu m-a deranjat prea tare.

Am avut așteptări. Am avut încredere în Cișmigiu- pentru mine, trebuia să fie ca un prieten pe care l-aș fi sunat în ore neortodoxe ale nopții la nevoie, fără să mă rușinez. Adevărul m-a lovit din plin când mă așteptam mai puțin. Să vă povestesc…

Știți acel prieten la care țineți, însă v-ați satisface propriile nevoi în loc de ale lui fără prea mare tragere de inimă? Așa s-a dovedit a fi Cișmigiul pentru mine. Știam că are nevoie de mine- la fel de mult precum avea nevoie și de ceilalți lăzăriști- însă acea liniște pe care mi-o oferea pur și simplu nu-mi era întotdeauna de ajuns. Și nici eu nu știu de ce!

Probabil e ca atunci când ești prins într-un triunghi amoros. Tu, băiatul dulce care ține la tine cu adevărat și băiatul care nu te merită, însă de care ești atrasă în mod involuntar. Așa e și cu Cișmigiul și toate tentațiile din jurul său…pur și simplu nu te poți abține! Multitudinea de cafenele, buticurile și toate celelalte atracții ispititoare te fac să uiți de bătrânul Cișmigiu, care și-a păstrat aerul vintage în fiecare frunză (și nu sunt deloc puține).

E ca o melodie- la început o adori, nu te mai saturi de ea și nu-ți poți imagina că te vei sătura vreodată. Dar vine momentul în care te detașezi, în care pur și simplu treci peste. Știi că va avea mereu însemnătate, că o vei mai asculta în momente de nostalgie, dar viața merge mai departe. Este ca persoana aceea căreia îi tot dai speranțe, dar de fiecare dată când te întorci o rănești… dar continuă să te primească cu brațele deschise.

Acum că v-am mărturisit toate astea, mă simt chiar prost. Pare că nu-l mai iubesc pe Cișmigiu, că am renunțat să mai chiulesc acolo- dar asta vreau să vă spun: Cișmigiul merită mai mult de atât. Toate ispitele de lângă sunt locuri fantastice de chiulit, dar acela este un loc de suflet, în care încep romanțele și se sfârșesc în drame, în care dai frâu liber sentimentalismului, în care cazi extenuat pe bancă după ora de sport, în care au loc cele mai aprinse discuții, la care băncile sunt ochi și urechi. E locul de neuitat, esența Lazărului, acea parte din tine care te va face să plângi în hohote la banchetul din clasa a doisprezecea. Știi că după ce liceul se va termina, te vei întoarce, dar nimic nu va mai fi la fel pentru că, să-ți spun drept, ciorba reîncălzită nu mai are același gust, știi?

Dragă Cișmigiu, nu o lua personal. Știi prea bine că te iubim și o vom face mereu. Dar unele relații nu sunt făcute pentru totdeauna. Câteodată, unele lucruri sunt folosite drept hrană de suflet, așa cum fac eu cu tine.

Dar n-am să te uit. Promit. Niciodată.

 

Cu drag,

O fată care te-a iubit.

 

Text: Flavia Banu și Anca Simion
Foto: Anca Radu