Cum bate inima Bucureștiului?

Cum bate inima Bucureștiului?

Ca orice inimă: mai alert pe Calea Victoriei, se mai domolește seara după liceu și o ia iar la goană când freamătă lumea în jurul ei. Intrăm deci în adâncul unui București cufundat în mister și desigur că avem în plan clădiri reprezentative: Ateneul Român, Opera Națională, Academia Română, Biblioteca Central Universitară, Palatul CEC.

Astăzi mergem spre locurile în care inima parcă bate temător, clădiri al căror trecut a dat naștere legendelor urbane ce au format valul de enigmă al Bucureștiului.

Și am ajuns la primul nostru obiectiv turistic: Palatul Parlamentului, a doua clădire administrativă ca mărime din lume, cea mai grea și cea mai scumpă, construită în perioada ceaușistă, a înfiripat de-a lungul timpului numeroase teorii și povești urbane. Prima legendă pe care o să o auziți despre Casa Poporului este una confirmată și se referă la existența unui tunel ce face legătura între subsolul clădirii și metrou, undeva între Politehnica și Izvor. O altă legendă urbană este cea a unui oraș sub Casa Poporului. Acesta ar fi alcătuit din numeroase tuneluri de fugă și pasaje spre locuri cheie ale Bucureștiului, însă această teorie a fost respinsă cu doi ani în urmă de către șefa de proiect: Anca Petrescu. Iubitorii de mister nu renunță însă să creeze povești despre controversata clădire. Într-o manieră ceva mai întunecată, seara, toate ciorile Bucureștiului zboară deasupra palatului datorită faptului că, fiind o clădire foarte mare, pe timpul zilei înmagazinează cantități enorme de căldură, iar noaptea, acea căldură se degajă. Astfel, într-o seară de octombrie, privind uriașa clădire cu păsările zburând frenetic deasupra ei, parcă mintea se lasă păcălită de un tablou întunecat, iar toate legendele urbane capătă o formă de adevăr.

O luăm spre Calea Moșilor și parcă auzim un sunet ciudat, intrigant, ce vine dinspre un monument vechi, care din 1935 până în 1980 a servit pompierilor datorită înălțimii sale de 42 de metri. În timp ce ne apropiem, simțim dureri în piept, cauzate de o frică nejustificată. Teama aceasta pornește de la o inimă frământată de incertitudini: cea a soției unui paznic de la foișor. Femeia îl bănuia de infidelitate și căuta dovezi, însă a căzut pe scări. În timpul vizitei noastre la foișor, legenda spune că sufletele ni se strâng din cauza femeii ce încă bântuie încăperea, iar respirația ni se îngreunează, pentru că locul este dominat și de sufletul unui pompier ce a decedat prin combustie spontană.

Intrăm în cartierul Giulești și chiar la marginea acestuia găsim Mănăstirea Chiajna. Legenda spune că nu a fost niciodată sfințită. Odată cu trecerea anilor, mănăstirea a devenit o altă ruină a timpului. Oamenii din jur relatează despre clopotul care a fost aruncat în râul Dâmbovița. Alte legende povestesc că inițial clopotul a fost îngropat, apoi furat, persoana responsabilă îmbogățindu-se pe seama hoției. Astfel, poporul revoltat de atunci încă cercetează împrejurimile în căutarea omului necinstit. Localnicii spun că și acum, la peste 40 de ani de la căderea turlei, tot se mai aud bătăi de clopot și lumea tresară într-un peisaj ca o definiție a tristeții.

Ziua misterelor se apropie de final și cred că ar trebui încheiată triumfător. Am cunoscut părți mai întunecate ale Bucureștiului și am ales să privim acest asfințit într-un spațiu cu o istorie înfricoșătoare: insula de pe Lacul Morii. Construită fără milă peste morminte, o biserică, case și școli, legendele urbane s-au adunat necontenit. Spiritele celor neliniștiți bântuie locul: se aud sunete, se văd lumini și siluete agitate. Au urmat accidente și sinucideri, vina căzând pe energia negativă a locului. Ajungând la coloanele în stil romanic, pe cupolă observăm mesajul: “Ai grijă să nu te pierzi pe tine în timp ce te cauți!”

“Ai grijă să nu te pierzi pe ține în timp ce te cauți!” auzim din nou și din nou în drum spre casă. Avem nevoie să ne uităm și prin locuri înspăimântătoare ca mai apoi să le admirăm pe cele frumoase. Suntem înconjurați de un mister permanent. Doar el ne rupe de banal.

Autor: Diana Tătaru
Grafică: Slavu Selin