,,Ceva lipsește,” spuse Romulus — istorie cu farmec

Dincolo de hotarele timpurilor, cu aproximativ 2800 de ani în urmă, un lider de temut, ce avea să clădească bazele unei istorii vaste și controversate, a privit împrejur… și privind, vedea cum între Palatin și Capitoliu se întindea o cetate înfloritoare, cu războinici bravi și numeroși și… cam atât.

,,Ceva lipsește,” spuse Romulus. Vedeți voi, acel ceva era elementul ce trebuia să pună bazele unor generații de învingători, să încropească o tradiție a triumfului neegalat. Acel ceva era totodată un tumult de frumusețe și tandrețe, menit să aline rănile războiului. În evetualitatea în care v-a luat la fel de mult ca lui să vă dumeriți, acel ceva era femeia.

Dacă totuși vă întrebați cum poate ea lipsi, trebuie să aflați că Romulus, după uciderea propriului frate, a deschis cămine de refugiu pentru bărbați de pretutindeni, nemulțumiți de actuala lor condiție. Iar aceasta nu neapărat din bunătatea inimii, ci din dorința de a controla cât mai mult cu putință (vezi uciderea propriului frate). La un moment dat, loviți de inspirație, și-au dat seama că pentru înfăptuirea idealurilor de longevitate aveau nevoie și de un strop de feminitate în preajmă. Așa se face că au răspândit vorba printre popoarele vecine pentru a se încuscri, dar cum deja Roma le era antipatică (vezi agresivitatea ce poate rezulta dintr-un turnir de observat vulturi)… răspunsurile nu au fost pe măsura așteptărilor. Ne putem închipui că decizia înțeleaptă ar fi să capituleze și să caute în continuare, însă ce este istoria fără picanteriile sale?

Astfel, au organizat celebrele jocuri fastuoase în cinstea lui Neptunus Equester, ademenind oaspeți mulți și feluriți, îndeosebi sabini. Invitații au fost măguliți, entuziasmați chiar de oportunitatea de a vedea Roma din interior… doar ce se poate întâmpla? Impresionați de splendoarea cetății și cu garda jos, musafirii au fost prădați de tot ce aveau mai de preț: la un semnal, romanii și-au repezit trupurile spre tinerele fete, făcându-se apoi nevăzuți. Disperarea i-a cuprins îndată pe tați și pe frați, precum furia și pornirile rezbelice. Drept urmare, caeni, crustumini și antemnați, și-au urmat cu toții instinctele, însă lacunele strategice nu au reușit decât să îi îndepărteze de recuperarea fetelor. Înfrângeri peste înfrângeri!

Bizar este că în răstimp, un oarecare sindrom Stockholm încolțea. Parcă soții nu le păreau tirani, parcă meritau un dram de afecțiune reciprocă… Parcă prinseseră să-i îndrăgească. Iar acesta era un inconvenient cu atât mai mare, căci sabinii erau chibzuiți într-ale războiului, gândeau la rece și cu viclenie. Tocmai această pricepere și măsurare cu însuși romanii au dus la o confruntare crâncenă, una ce nu părea să capete deznodământ.

Vărsarea abundentă de sânge le-a înverșunat teribil pe sabine, determinându-le să își verse propriul amar chiar pe câmpul de luptă. Legenda spune că, nemaisuportând conflictul dintre tați și soți, s-au pus între cele două tabere și au rostit asemenea vorbe, încât au înduplecat chiar și cea mai răzbunătoare inimă întru stabilirea păcii…

Această legendă confirmă astfel două lucruri: femeia a fost descurcăreață încă din cele mai vechi timpuri… precum și o șantajistă emoțională remarcabilă la nevoie!

Text: Raluca Hondor
Grafică: Andreea Lazăr


Bibliografie: „De la fundarea Romei”, de Titus Livius, Cartea I