Ce am zis când am tăcut

Atât de frică. Atât de frică să spun cu voce tare, aproape îmi explodează timpanele de cât de tare urlă în capul meu gândul ăla. Și aș vrea să îl las să iasă iar într-o lume în care consecințele nu există și oamenii sunt altfel, aș face-o fără măcar să clipesc. Despre ele e vorba acum, despre gândurile care nu ies.

Problema nu e că s-ar auzi conținutul lui; ci că dacă se aude mai departe, atât a fost cu secretul pe care l-am ținut și atât a fost cu părerea oamenilor. Și chiar dacă nu e un secret, ci doar ceva personal, e totuși un semnal de slăbiciune, al nostru în fața lor, pentru că știm că, odată ieșită, informația aceea va reverbera în toate colțurile în care or să existe oameni. Odată ce ajunge în exterior, faptul care odată a fost al nostru, e și al lor, acum. Odată ce zicem asta, îi dăm o formă fizică și deci, independența de a nu mai fi o proprietate a minților noastre; mai degrabă o entitate de sine stătatoare, care poate circula după bunul plac. Dar asta înseamnă că ea nu are posibilitatea să riposeze împotriva celor care o duc mai departe, o înglobează în alte povești-o răspândesc- din care (nici informația în cauză și nici eu) nu am vrea să facă parte. Nu poate riposta și, în consecință, libertatea ei e relativă la oamenii care o au, dacă o tratează cu respect sau nu. Și mai e micul detaliu, că orice s-ar întampla cu informația aia, se întampla să ne aibă ca subiect pe noi. Din motivul ăsta nu am fi vrut să ajungă mai departe de persoana aleasă inițial.

Totuși alte persoane au urechi, și poate chiar omul în cauză are o gură. Nimic nu îmi garantează un cerc închis, format doar din 2 persoane. Așa că da, mi-am trăit mai toată viața fiindu-mi frică că cineva va afla. Nu sunt lucrurui importante sau jenante, nimic care sa îmi aducă o denigrare directă, dar sunt informații care au ajuns să aibă o importanță așa de mare în interior, încât nu le pot permite să iasă așa de ușor, de frica de felul în care vor fi primite în lume. Sunt o parte din mine, deci am un sentiment natural de protecție înspre ele… dar își cer libertatea. Sunt mai puternice decât majoritatea lucrurilor care rămân nespuse și aș vrea eu ca lumea să fie într-un alt stadiu, ca ele să poata ieși – dar sunt barierele alea, un lanț în jurul mijlocului meu, care strâng până la închidere tăietura din mijlocul pieptului prin care ar ieși în mod normal. Așa că se duc mai sus, spre ochi, ca să vadă și ele , măcar prin corneea transparentă, lumea.

Așa că tocmai în momentul ăla, când se află la geamul corpului tău, dacă cineva se uită la tine, la ochii tăi, o să găsească singura mărturie că ele au existat. În momentul ăla, ochii noștri înoată în trăirile pe care nu am putut să le spunem: durere, uneori în iubire, și de multe ori în admirație și fericire; uneori poate ar fi bine să le spunem. Să le îmbrăcăm bine, să fie păzite de pericolele exteriorului și să le lasam să plece. Când nu o facem, suntem uneori mai sinceri decât am fost cu cuvintele. Privirile alea-ndreptate spre capete întoarse, spre ochi nebănuitori și oameni neștiutori că provoacă acele trăiri – sunt unele din cele mai crude și neoprimate versiuni ale noastre; versiuni pe care frica le-a obligat să rămână în spatele pleoapelor închise. De la o persoană care a trăit întreaga ei viață ascunzând aceste ochiade, e unul din cele mai frumoase lucruri când cineva le observă. Atunci când o face, când ochii tăi speriați se întâlnesc cu ochii lor surprinși, urmați de privirea înțelegătoare și care încearcă să te consoleze, intimitatea aceea sufletească ce se naste e baza pentru încredere: o încredere născută din nimic mai mult decât din faptul că au vrut, pentru o secundă, secretul tău, și au decis să îl țină. Sunt incursiuni spontane ale unor instanțe exterioare în interioritatea ta și sunt mai plăcute decât ar putea să pară la prima vedere, pentru că sunt o ușurare; să ții atâtea lucruri în tine doare.

Noi suntem persoanele care nu au fost niciodată îndeajuns, cărora le-a fost uneori teamă, care n-au avut curaj să o zică: iar durerea aia o sa rămână acolo, sentimentul de dulce-amar “oare ce putea să fie“. Dar măcar am zis-o. Am zis-o fără cuvinte, într-o rafală mută de trăiri, am zis-o unui cap întors, unui perete, sau unei poze. Sunt cuvintele înghețate în timp și în fibrele musculare ale irisului nostru, care a vorbit de genul de lucruri de care nu am fost noi în stare. Cum fericirea se ocupă de emoțiile puternice care ies afară și tristețea de cele negative care ne părăsesc odată cu exprimarea lor, ușurarea ulterioara cu mulțumirea, viciile cu lucrurile care sunt prea greu de ținut sau uitat, ochii se ocupă de cele prea greu de scos și care nu au câștigat lupta de independență pe care au purtat-o. Dar am “privit” serios de fiecare dată, și am crezut în fiecare privire pe care am spus-o. Mulțumim atât e mult celor care le-au îmbrățișat chiar și așa, și care le-au dat un loc unde să stea.

Pentru toate “te iubesc”, “îmi pare rău”, “aș fi vrut”, “nu te apropia”, “din toată inima mea”, “ajutor”, “întoarce-te”, “mai aveam ceva de zis”, “îmi ești cel mai drag lucru de pe lume” și “mulțumesc” care au primit un “te-am auzit”, mulțumim.

 
Text: Ana Coman
Grafică: Arhiva LZR