Viața ca măsură a veșniciei

Omul se teme de ceea ce nu cunoaște. Copiii se tem de responsabilități, adolescenții de maturitate, iar adulții de îmbătrânire. Astfel, mintea umană este nevoită să conceapă un mecanism prin care necunoscutul ne devine cunoscut și înfricoșătorul reconfortant: materializăm abstractul și ne proiectăm viitorul asupra sa. Cel mai însemnat exemplu al acestui proces subconștient ramâne ideea de „viață de apoi”, creată pentru a ne oferi ceva familiar de așteptat și de planificat după încetarea existenței noastre pe Pământ.

Dar viața este asemenea unei gropi cu nisip: cu cât ne zbatem mai tare, cu atât ne afundăm mai mult. În cautarea noastră nesfârșită de răspunsuri pentru a ne satisface nevoia intrinsecă de înțelegere, cădem pradă capcanei acelor întrebări existențiale ce, în ciuda tuturor eforturilor și speculațiilor noastre, rămân fără un răspuns exact. Și tocmai demonstrând acest fapt, vedem cum problema teoretic încheiată a vieții de după moarte dă naștere în mintea multora unei noi întrebări la fel de chinuitoare: cum arată o viață fără sfârșit?

Aceștia suferă de ceva numit APEIROFOBIE sau frică de infinit, o fobie la fel de reală și recunoscută precum teama de moarte. Ceva, însă, le distinge pe cele două, anume incapacitatea minții umane de a curpinde conceptul de infinit și deci, de a imagina ceva cunoscut ei în cadrul acestuia. Cu alte cuvinte, nu ne putem planifica viața de apoi dacă aceasta continuă la nesfârșit, asemenea modului în care reușim să imaginăm un nou început după moarte. Astfel, atât comunitatea științifică ce investighează acest fenomen psihologic, cât și omul de rând ce își petrece orele de insomnie contemplând înțelesul vieții rămân în impas în ceea ce privește găsirea unei rezolvări, fie ea ipotetică, pentru această problemă care se cere înțeleasă, cunoscută și dezabstractizată.

Poate acesta este momentul să ne punem propria natura sub semnul întrebării și să decidem dacă nevoia noastră de a înțelege ceva înainte de a-l trăi este ceea ce ar trebui să ne ghideze în modul în care experimentăm viața. De ce ne simțim, oare, constrâși să cunoaștem răspunsurile unor probleme care nu au fost menite vreodată să fie rezolvate? Încep să cred că a ne lăsa în voia vieții și a ne găsi liniștea zi de zi în distragerile pe care ne li construim singuri rămâne unicul răspuns potrivit.

Text: Daria Comeagă
Grafică: Miruna Rădulescu