PUNCHLINE-UL UNUI RĂZBOI

Spectacolul despre care nu se scrie în revista școlii. Spectacolul la care nu mergi cu clasa și cu doamna dirigintă (pentru că, dacă numeri cuvintele cele mai folosite, pe primele trei-patru locuri sunt niște chestii pe care nu le voi scrie aici, că nu e frumos; așa că o oarecare toleranță pentru un limbaj licențios este esențială înghițirii piesei). Spectacolul care, în ciuda ilustrării clare a unui război ale cărui cadavre nici nu s-au răcit bine, dintre Serbia și Bosnia de prin anii 90, nu te învață mai multă istorie decât spirit uman. Spectacolul despre sârbi, despre bosniaci, despre surori și frați, despre iubiți din copilărie, despre prieteni cei mai buni și, în primul rând, despre oameni și chestiile care îi fac pe oameni să explodeze. Spectacolul NO MAN’S LAND de Danis Danovic (regia Alexander Morfov) este piesa de teatru la care nu o să te trimită nimeni niciodată, pentru că nu este un spectacol de recomandat, dar de aceea vă explic eu acum pe unde s-o luați să ajungeți la Teatrul Național București când se joacă următoarea reprezentație.

Acțiunea surprinde un număr de n+1 (pentru că atât câți sunt la număr, de fapt – fie doi, fie trei – e parte din surpriza piesei, și n-aș vrea să vă împușc curiozitatea) soldați, din ambele tabere, care se ceartă pe cine a început războiul, în loc să se întreacă în cine îl termină. Piesa nu are numai bună-voința să îți arate cum e războiul – piesa e atât de generoasă încât îți arată direct cum e omenirea. Cu un joc scenic curat, nealterat de praful de pe front (pentru că nu am timp să scriu și de spectacolele care nu mi-au plăcut), Mihai Călin (care doarme jumătate din piesă pe scenă, dar care nu trebuie să se miște să te miște), Richard Bovnoczki (întregind duo-ul din Schneider & Schuster de la Arcub) și Ciprian Nicula (la fel de nou în teatru cum este personajul lui pe front) împletesc o poveste al cărei singur element vulgar este realismul.

Încă de la începutul piesei, pe scenă se deslănțuie un imprevizibil alert care nu iartă pe nimeni și împletește povestea într-o manieră atât de glumeață încât își lasă protagoniștii să uite de bombe, de mine explozive, de cartușe de gloanțe (și de țigări, împărțite între prieteni) și de războiul care i-a îmbrăcat în veste anti-glonț. Cu un aer de totul e bine când se termină cu bine mincinos, comedia amară inspirată dintr-un film câștigător de un Oscar merge la inimă unui spectator sentimentalist (eu) ca un glonț, dar nimerește pe oricine, în ultimă instanță, reușind un pachet complet.

Contrapunctul, nu per se bulevardier, dar atât de balcanic încât niciun alt cuvânt nu i se va potrivi vreodată, este format din cioace actoricești, segmentând partea tragică a piesei și oferă un respiro din când în când. Dozajul caricaturii frontului este, cu toate acestea, perfect controlat, astfel încât nici situația dramatică nu înghite umorul, și nici umorul ușor superficial nu alterează calitatea piesei. Din contră, cuprinde spiritul de război, cu râsete și lacrimi în aceeași măsură. De la punctul zero al piesei, e în aer ceva flegmatic de bărbați cinici aruncați pe front care își spun glume să mai îndulcească amarul, și să braveze cu nepăsare falsă, ca și când un zâmbet ironic ucide frica și îi face pe ei nemuritori. În asentiment rămâne spectacolul pe tot parcursul său.

Piesa este, totuși, în mare, o glumă, și momentele tensionate aproape că nu se simt – căci piesa nu este jucată drept tragedie, iar moartea nu devine nimic altceva decât un banc al cărui punchline este concluzia rece că nimic nu e amuzant și uneori nimeni nu râde.

Un tl;dr al lui NO MAN’S LAND este că lumea este un fel de everybody’s land indiferent de granițe, iar un tl;dr al recenziei ăsteia ar fi că sâmbăta viitoare se joacă iarăși, și promit că nu îmi închipui tipul de om care nu ar considera spectacolul un vârf al stagiunii trecute.

Text: Raluca Cîrciumaru
Foto: Teatrul Național București