ICAN – drumul către Nobel

Puține sunt acele distincții într-atât de prestigioase încât provoacă furori de fiecare dată când sunt decernate. Printre aceste distincții mult-râvnite se numără, desigur, și Premiul Nobel pentru Pace. Și, totuși, în ciuda importanței monumentale a acestui premiu, nu multă lume află despre laureații săi în timp real, ei primind recunoașterea bine-meritată abia după ani buni. Prin urmare, dacă nu urmărești cu sfințenie știrile vehiculate în presa internațională, probabil nu ai aflat că Premiul Nobel pentru Pace 2017 i-a fost decernat Campaniei Internaționale pentru Abolirea Armelor Nucleare (ICAN).

“Ce-i asta?”

Campania Internațională pentru Abolirea Armelor Nucleare (ICAN) este o coaliție de organizații non-guvernamentale care militează pentru interzicerea armelor nucleare. Ea a fost creată în 2007 și însumează peste 400 de organizații-membre, răspândite în peste 100 de țări. În prezent, sediul ICAN se află la Geneva, în Elveția.

“Care-i faza cu armele nucleare?”

Armele nucleare sunt probabil cel mai distrugător tip de armament conceput vreodată de om. Din 1945,  în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite a detonat prima bombă nucleară deasupra orașului japonez Hiroshima, tehnologia necesară dezvoltării unui arsenal nuclear s-a răspândit în toată lumea. La momentul actual, există 8 state care au testat arme nucleare în mod public, și anume Statele Unite, Federația Rusă, China, Franța, Marea Britanie, India, Pakistan și Coreea de Nord.

Deși au fost folosite propriu-zis în cadrul unui conflict militar doar de două ori, armele nucleare și riscurile pe care le implică au influențat decisiv toate calculele militare efectuate de la Al Doilea Război Mondial încoace. În timpul Războiului Rece, pentru o perioadă de treisprezece zile, în octombrie 1962, întreaga lume a rămas cu sufletul la gură atunci când liderul sovietic Nikita Hrușciov a aprobat deplasarea unor proiectile nucleare în Cuba pentru a preveni o invazie americană. Acesta este considerat momentul în care lumea întreagă s-a apropiat cel mai mult de distrugere nucleară totală.

De parcă nu ar fi fost de ajuns, accidentele și probleme tehnice apărute în timpul transportului de armament nuclear nu sunt nici ele tocmai rare. Un număr neliniștitor de arme nucleare au fost pierdute ca urmare a unor astfel de accidente, dintre care multe nu au fost găsite nici până în ziua de azi.

“Păi și atunci de ce mai există chestiile astea?”

Într-adevăr, multă lume e îngrijorată de puterea distrugătoare pe care o au armele nucleare. Din această frică (justificată, de altfel) a multor țări și membri ai societății civile s-a născut Tratatul de Neproliferare Nucleară, deschis spre semnare în 1968. El caută să limiteze răspândirea armamentului nuclear, fiind semnat de 190 de state, printre care și 5 din cele 8 care dețin, în mod oficial, arme nucleare. Acestora le este permis, prin respectivul tratat, să dețină armament nuclear, cu condiția de a nu transfera tehnologia necesară producerii acestora altor state. Celelalte state își iau, la rândul lor, angajamentul de a nu-și dezvolta un arsenal nuclear propriu.

Și totuși, oricât de revoluționar ar fi fost Tratatul de Neproliferare Nucleară la crearea sa, el nu a putut preveni dezvoltarea unui arsenal nuclear de către state precum India, Pakistan și Coreea de Nord. În fapt, procesul de interzicere a armelor nucleare, deși dorit de mulți, este unul extrem de lung și complex, întrucât comunitatea internațională nu are pârghiile necesare pentru a impune respectarea cu strictețe a unor tratate care să ducă la dispariția completă a armamentului nuclear. Faptul că cei 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite dețin toți arme nucleare nu face decât să înrăutățească situația.

“Și ICAN ce a făcut de a primit un Nobel?”

Tratatul de Interzicere a Armelor Nucleare a fost adoptat pe 7 iulie 2017 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite. El este primul tratat internațional care interzice în mod explicit deținerea armamentului nuclear în vederea eliminării sale totale. Tratatul a fost privit ca o mare victorie în lupta împotriva armelor de distrugere în masă, iar ICAN a jucat un rol crucial în crearea și adoptarea sa, fiind principalul actor din societatea civilă implicat în demers.

“Și asta chiar o să funcționeze?”

Proponenții Tratatului de Interzicere a Armelor Nucleare spun că acesta va acționa ca un catalist pentru procesul de eliminare al armamentului nuclear la nivel global. Ei susțin că țările care dețin la momentul actual arsenal nuclear vor alege, pe termen lung, să se alăture restului comunității internaționale, renunțând la acestea. Și, oricât de naiv ar putea suna, există un precedent pentru astfel de decizii: Africa de Sud și Ucraina- două dintre statele care au votat în favoarea tratatului – au deținut în trecut arme nucleare și au decis în mod voluntar să renunțe la ele.

Pe de-altă parte, opoziția statelor deținătoare de armament nuclear față de tratat a fost una clară. Criticii acestuia spun chiar că interzicerea totală a bombelor nucleare nu ar face lumea mai sigură – ba dimpotrivă. Argumentul lor este că starea de pace instaurată de curând la nivel global (cu câteva nefericite excepții) se datorează în mare măsură existenței armelor nucleare și principiului “distrugerii reciproce asigurate”. Faptul că marile puteri știau că alte state dețineau și ele arme nucleare, zic ei, le-ar fi oprit din a iniția o ofensivă militară împotriva lor, conștiente fiind de distrugerea totală pe care ar provoca-o un potențial război nuclear.

“Și cine are dreptate?”

Ambele părți, într-o mare măsură. Cât timp încă există arme nucleare, dezbaterea despre utilitatea lor și despre pericolele pe care le presupun va continua. Important este, însă, ca noi, oamenii normali, fără vreun fel de expertiză în domeniu, să ascultăm și să încercăm, pe cât posibil, să înțelegem. Iar, dincolo de orice, ICAN a stârnit un dialog important despre rolul pe care îl mai joacă (sau nu) armele de distrugere în masă în secolul XXI, un dialog de care – fie că ne dăm seama sau nu – avem cu toții nevoie și un dialog la care putem cu toții să participăm.

Text: Teodor Grama
Grafică: Ruxandra Badea