Haina nu-l face pe om?!

„Haina nu-l face pe om” este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute proverbe din folclorul românesc. Pe lângă sensurile spirituale și morale, există și o parte concretă a zicalei. Omul este cel care croiește hainele, folosește materialele, urmând ulterior să le poarte ca pe un accesoriu la propria sa personalitate. Totuși, de-a lungul anilor, au intervenit diferite variabile care i-au influențat înțelesul. Mai înțelege „poporul” mesajul transmis? Sau au apărut atât de multe interpretări încât semnificația s-a pierdut în timp?

Concepută inițial ca mijloc de apărare împotriva intemperiilor, haina dobândește valențe noi cu fiecare epocă. Îmbogățită, ornamentată, înfrumusețată, haina ajunge să vorbească despre statutul material, social și cultural al purtătorului, trecând în plan secund valorile morale ale acestuia. Un veșmânt frumos, luxos, nu garanta că bogăția exterioară era oglinda bogăției interioare.

Pe de altă parte, există haina care a fost creată chiar cu intenția declarativă a valorilor celor care o aleg: ne referim la uniformă care creează grupuri de indivizi care își pun viața în slujba unor virtuți. Soldatul slujește națiunea, preotul și medicul slujesc sufletul și trupul oamenilor. Încărcătura “aristocratică” a uniformei are ca fundament ierarhia: uniforma reflectă competențele și strădania individului prin care a ajuns la excelență.

Există însă o excepție unde scopul uniformei este la antipod și anume cazul uniformei școlare. Impusă la începuturi în școlile de copii săraci pentru a-i diferenția de cei bogați, uniforma devine un simbol al egalității prin faptul că statutul material este uniformizat și subordonat statutului intelectual. Îmbrăcați la fel, elevii se diferențiau prin performanțele școlare. Celelalte aspecte ale adoptării uniformei priveau ordinea și disciplina.

Acesta este momentul în care și uniforma școlară se alătură celorlalte tipuri de uniformă care sunt simbolul valorilor individului: colegii și facultăți celebre își creează propria uniformă pentru a-și distinge elevii și studenții. De exemplu, Colegiul Lazăr a adoptat în istoria sa culoarea albastră, a cerului.
S-a ajuns astfel la dezvoltarea unei relații de reciprocitate între persoană și uniformă. Uniforma îl “îmbracă” pe purtător cu valori, cu un statut profesional, social și cultural, acesta devenind un etalon al grupului căruia îi aparține. Persoana care adoptă o uniformă acceptă valorile intrinseci ale acesteia și se angajează să le propășească. În prezent, uniforma a rămas obligatorie, în mare parte, doar în școlile de elită din toată lumea. Astfel, spre exemplu, putem să asociem un tânăr care poartă o uniformă de la Oxford cu o mare capacitate intelectuală.

Cu toate acestea, în viața de zi cu zi nu putem să facem legătura dintre haine și un anumit nivel de inteligență. Din această cauză, prima impresie este în mare parte influențată de stilul persoanei respective, ajungând să cunoaștem trăsăturile de caracter abia după o perioadă de timp mai îndelungată. Situațiile de genul acesta ajung, în cele din urmă, să contrazică proverbul și să contribuie involuntar la pierderea credibilității sale. Într-o lume ideală, am putea să purtăm haine care ne exprimă gândurile, ne reprezintă personalitatea, pasiunile.

Multe persoane folosesc îmbrăcămintea drept un mijloc nonverbal de exprimare. Acestea reușesc, prin articolele vestimentare alese, să își pună în evidență caracterul și uneori starea de spirit. În astfel de momente, omul dă viață hainelor și ele devin o prelungire a sa: o simplă cale de a se face auzit fără a fi nevoie să ridice vocea. Li se oferă posibilitatea de a fi cine sunt ei cu adevărat și la exterior, nu doar la interior. Culorile, materialele, imprimeurile sunt, de asemenea, detalii care influențează oamenii din jur. În urma unor studii psihologice, a fost demonstrat faptul că anumite aspecte afectează energia celorlalți. Unele persoane reușesc să stăpânească această informație și să o folosească în diferite situații.

Calitatea hainelor indică, mai ales în prezent, o vagă clasificare pe scara socială. Continuăm să ne uităm întâi la haine când cunoaștem pe cineva în loc să apreciem, treptat, toate calitățile și defectele sale. Imaginea a devenit un criteriu foarte sever când vine vorba de selectarea prietenilor, amicilor și, uneori, chiar un criteriu de angajare. Vestimentația a ajuns să fie folosită de om în moduri diferite. O parte reușesc să găsească un echilibru între caracter și imagine. Ei folosesc hainele sub forma unei extensii a personalității lor, purtându-și hainele fără a „le lăsa să îi poarte pe ei”. Cealaltă parte însă, folosește articolele de îmbrăcăminte cu speranța că ei vor părea ceea ce nu sunt de fapt.

Mesajul proverbului ar trebui să rămână întipărit pentru a ne putea reaminti din când în când de importanța și de originile sale. Tu faci haina, nu ea pe tine!

Text: Iulia Lupașcu și George Georgescu
Foto: Monica Seiceanu