Adevărul în istorie

Compatibilitatea adevărului cu istoria este o dispută fără sfârșit. Ne propunem, în cele ce urmează să analizăm această relație.

Ce este Istoria? Cea mai simplă și clară definiție a fost dată de Henri-Irénée Marrou: cunoașterea trecutului uman. Nesatisfăcătoare dacă ne amintim că prezentul este numai poarta dintre trecut și viitor și că în fiecare moment se transformă în trecut. Dar nu orice istorie merită însemnată, deci, pe care o căutăm noi? Simplu, pe cea creată de o conștiință istorică, anume aceea care are la bază dorința de instruire a generațiilor viitoare. Câteodată uităm că preocuparea noastră pentru trecut izvorăște din grija pentru viitor, dintr-o angoasă existențială. Primele semne ale acestei manifestări se găsesc în Egiptul Antic, în genealogiile faraonilor. Forma este desăvârșită de Tucidide în descrierea războiul peloponesiac, întâlnind la el exigențele scrierii istorice: o dare de seamă pentru urmași, obiectivitatea (deși autorul a fost un actor), cauze și urmări. Cunoaștem criticile aduse obiectivității observatorului, cărora le răspundem că istoricul nu trebuie să fie obiectiv. Căci, obiectiv înseamnă în afara conștiinței umane, iar istoricul încearcă să descopere fapte, intenții,idei și idealuri, toate părți ale conștiinței umane. Prin urmare, istoricul trebuie să fie imparțial, însușire obținută printr-o mulțime de parțialități. Adică, printr-un efort de empatie, va lua locul fiecărui actor, scriind o istorie cât mai fidelă realității. Relativitatea Istoriei nu poate fi atribuită doar observatorului, căci materia obiectului nu e omogenă. Trecutul este format dintr-un amalgam de trări nenumărate cu urmări imediate sau foarte întârziate. Atunci când o astfel de urmare tardivă apare, istoricul se întoarce pe firul timpului, încercând să-i atribuie o cauză. Și astfel se scrie o altă istorie, mai bogată. Acest fenomen a fost explicat de Neagu Djuvara prin paradoxul „prezentul creează trecut”.

Iată-ne ajunși la problema adevărului. Ce este adevărul? „A spune că este ceea ce este și a spune că nu este ceea ce nu este” este răspunsul lui Aristotel la întrebare, prezentând adevărul-corespondență. Adică, ceea ce spunem trebuie să fie conform cu realitatea. Dar tot adevăr considerăm și concluzia obținută în urma unei judecăți corecte: dacă se potrivește propoziția mea cu un set de idei luate drept adevărate și sigure. Din păcate, istoricul trebuie să se împace cu neputința probării faptelor, având la îndemână numai verificarea prin coerență,incertă și vagă. Căci adevărul constă într-o corespondență a gândirii cu ceva din afara ei. Dar nu numai în istorie ne împiedicăm de această formă de adevăr și, dacă suntem cinstiți cu noi, vom recunoaște că lucrurile de care suntem cei mai siguri sunt rezultate ale coerenței ideilor, nu ale corespondenței.

Text: Georgescu George Cristian
Foto: Andreea Lazăr