Următoarea stație

10:45-ea

 

A început iar să plouă. De ce întotdeauna marțea… Bine că mi-am adus umbrela. E transparentă, aleasă de mine special (mint, e a mamei, am luat-o pe furiș, dar încerc să spăl păcatul furtului). Îmi place să privesc stingher pe sub ea, ca un spectator al vieții altora. Să văd cum aleargă oamenii în jur ca niște bieți hoți fugăriți de picuri.

Dau mai încet muzica din căști, închid ochii și mă pierd în propriul joc, în lungul drum către metrou: fac pariu cu mine care dintre sunete sunt pași și care stropi. E curios, de fiecare dată câștig. Și-am ajuns la metrou.

Îmi scutur umbrela și dau muzica mai tare. M-am obișnuit deja cu ideea că o să întârzii, deci ce rost mai are să verific ceasul? Și unde m-aș grăbi oricum? Mă mulțumesc să mă uit în jur, la oameni mari care fug după oameni mici, cei din urmă grăbindu-se să prindă un scaun, crezând probabil că podeaua e făcută din lavă. În marea de oameni, prichindelul pe care l-am fixat cu privirea reușește totuși să găsească un loc. Răsuflu ușurată. Țineam cu el, dar lava încinsă începuse să prindă teren. Privirea îmi fuge apoi lângă el. Sprijinit de bară și uitându-se în gol, un băiat înalt, îmbrăcat la costum, ud din cap până-n picioare. S-a luat și el la întrecere cu ploaia, dar, galant, a lăsat-o să câștige. Și, în timp ce stau și îl observ, nici nu realizez că și el mă studia pe mine, până nu ajungem să ne fixăm privirea unul altuia. Ne mutăm ochii ca scurt-circuitați. Dar parcă ne mână ceva înapoi, așa că ne întoarcem, cu un zâmbet vinovat imprimat -de data asta, la unison- să ne privim. Și continuăm așa, pe acorduri de cine mai știe care era melodia din căști, într-un infinit găsit printre stații numărate.

Ies de la metrou, sub aceeași umbrelă, cu un zâmbet nou pe buze, în timp ce încerc să mă hotărăsc dacă avea ochii mai spre albastru sau spre verde. Ajung acasă și las umbrela uscată în toc.

Ce curios, s-a oprit ploaia demult. Și tocmai într-o marți.

 

10:45-el

 

„-Fir-ar!“

Spun asta tare, mult prea tare, în mijlocul trotuarului, în timp ce devin ținta primilor stropi. Realizez că de la un timp așa încep majoritatea frazelor mele și poate am devenit un pic repetitiv. Dar de data asta chiar fir-ar.

Nu putea să se căsătorească în altă zi. În oricare altă zi de primăvară, în afară de asta, când plouă doar în comediile romantice de la TV, atunci când nefericitul hotărăște să își ceară scuze. Tipic. Azi, singurul moment când nu există niciun taxi in jur. Acum, prima dată în viață când întârzii. Eu, singurul om de pe strada fără umbrelă. Fug ca un nebun. Ce, crede ploaia că mă întrece pe mine? Aparent da, se întețește. Și-am ajuns la metrou.

Alerg către peron cu o viteză infernală și verific frenetic, pentru a nu știu câta oară, ceasul. Oricum știu că întârzii, dar parcă sper că, printr-o minune, acele or să ia în direcție inversă, doar acum. Reușesc să îl prind și încerc să îmi recapăt suflul în timp ce caut un scaun, dar n-am noroc. Pe ultimul l-a ocupat puștiul de lângă mine. Dintr-un anume motiv, pare foarte mândru de el.

Mă uit în gol, înspre tot și către nimic. Și-apoi o văd. Un pulover galben printre oameni terni, îmbrăcați în sute de nuanțe de negru. Un leu modern, cu păr roșcat și puternic cârlionțat, evadat în jungla urbană. Om norocos, ea nu și-a uitat umbrela. O studiez din cap până-n picioare minute bune, fără să bag de seamă că și ea făcea același lucru. Ni se întâlnesc în final privirile, dar le ferim imediat. Totuși, ceva mă face să vreau să mă întorc, să reîncep să o privesc după o secundă, iar ea mă urmează cu un zâmbet. Și o ținem așa aproape o eternitate, doi călători prin spațiu și timp ai subteranului.

Ies de la metrou cu zâmbetul rămas intact. Pășesc prin bălți fără să-mi dau seama că nu mai plouă de mult timp și încerc să recreez, în minte, culoarea exactă a ochilor ei. Fir-ar, nu reușesc. Dar tare frumoși erau.

 

Text: Ioana Popa