All you need is love… sau nu chiar

Dacă ai intrat vreodată în contact cu un cuplu, și în special dacă respectivul cuplu era format din adolescenți, șansele să fi auzit fraza „Cred că mi-am găsit jumătatea” sunt destul de mari; poate chiar te-ai și bucurat la auzul unei asemenea vești. Până la urmă, de ce nu te-ai bucura: ce poate fi mai frumos decât să vezi oamenii fericiți? Și totuși, în ce măsură poate un singur om să facă fericit pe oricine? Este, oare, ideea de „jumătate” măcar una validă, una după care să ne ghidăm când ne evaluăm relațiile romantice?

Toți ne naștem și rămânem, pentru mare parte din viața noastră, incompleți. Suntem făcuți să ne petrecem întreaga existență căutând ceva, orice, care să ne umple golurile, ceva care să ne întregească. E într-adevăr un lucru minunat să găsești un om, unul singur, care, prin simpla sa prezență, să te facă să te simți împlinit. Nu faci, însă, decât să te amăgești singur atunci când alegi să crezi că sentimentul este unul menit să dureze și că secunda de euforie pe care o petreci alături de el se va prelungi până la adânci bătrâneți. Din nefericire, viața e un puzzle, iar puzzle-urile au mai mult de două piese.

Marea greșeală pe care o facem, zic eu, când vine vorba de romanță, e faptul că suntem obsedați de ea într-atât, încât o proclamăm ca fiind cea mai înaltă formă de interacțiune umană. Iubitul sau iubita au ajuns să fie, prin definiție, cei care ne cunosc cel mai bine, cei care ne sunt cel mai aproape, cei cu care petrecem cel mai mult timp, cei pe care-i consultăm mereu când avem vreo problemă de orice fel și cei care știu totul despre noi. Spunem „Vreau să fim mai mult decât prieteni” ca și cum a avea o relație romantică cu cineva nu numai că ne oferă, prin definiție, tot ce ne-ar putea oferi o prietenie și chiar mai mult, ci ne va și rezolva toate problemele într-un mod miraculos, motivându-ne (cum nimic altceva n-ar putea-o face!) să fim mai buni.

Dar, oare, atunci când nu mai facem distincția dintre „cel mai bun prieten” și „iubit”, când nimic nu le mai delimitează și ajung chiar să se confunde una cu cealaltă, mai suntem noi altceva decât niște simple slugi la picioarele statuii persoanei iubite, statuie pe care chiar noi am construit-o, crezând că asta e ceea ce trebuie să facem? Și dacă ne proiectăm toate speranțele, dorințele, sentimentele și emoțiile asupra unui singur om, dacă viața noastră însăși ajunge să se rezume la ceea ce trăim alături de acesta, atunci ce facem când el dispare din viața noastră? Ar trebui să ne mai mire că lucrurile merg prost atunci când am ales cu bună știință să le lăsăm baltă pentru încă puțin timp petrecut cu așa-zisul „partener de viață”? Și, când totul se destramă, când magia dispare și, odată cu ea, tot ceea ce am construit, mai putem face altceva decât să stăm printre ruine și să sperăm că lumea va căpăta din nou strălucire, odată ce vom găsi un nou obiect al obsesiei noastre (căci altfel n-o putem numi)?

După câte s-ar părea, suntem blocați cu toții în acest cerc vicios, rotindu-ne centripet în jurul unei fericiri pe care pretindem s-o fi atins, dar la care, de fapt, nu ajungem niciodată. Dar blocajul acesta e doar unul aparent, căci tot ce avem de făcut ca să ieșim din el este să regândim modul în care ne raportăm la dragostea romantică și s-o transformăm din ceva care ne reține de la a ajunge unde ne dorim în ceva care, dimpotrivă, ne propulsează înspre oriunde am vrea să mergem.

Primul pas este să nu mai privim relațiile de cuplu ca ceva mai mult decât prieteniile sau relațiile familiale, ci doar ca altceva. Niciuna n-ar trebui să ajungă vreodată în punctul în care să ne acapareze întreaga viață, ci ar trebui să se completeze reciproc, fiecare dintre ele făcându-ne mai buni în moduri în care celelalte n-ar putea-o face vreodată. Și, dacă reușim să facem acest prim pas, tot restul decurge din el fără probleme. Până la urmă, cum ai mai putea să-ți mai neglijezi prietenii sau familia pentru persoana iubită când știi că există o valoare în relațiile acestea pe care cea romantică pur și simplu nu ți-o poate oferi?

Și, dacă (ca urmare a realizării că „all you need is love” nu e chiar un motto așa de bun, atunci când iubirea ta e canalizată în întregime către un singur om) persoana iubită se simte înlăturată, poate chiar trădată, și refuză să înțeleagă că autonomia și individualitatea sunt sfinte chiar și în cadrul unui cuplu, poate că nu e încă pregătită să facă parte dintr-unul. În final, se poate spune că iubești pe cineva cu adevărat numai atunci când îți dai seama și accepți că, indiferent cât de mult ai însemna pentru el sau ea, relația cu tine nu îi va putea fi niciodată îndeajuns, la fel cum nici ție nu ți-ar fi cu adevărat de ajuns vreodată, dacă ar fi singurul lucru relevant din viața ta. Viața nu poate fi redusă la o simplă romanță, iar asta e în regulă. Chiar este.

Text: Teodor Grama
Foto: Andra Tudoran