SE ANGAJEAZĂ CLOVNI LA TNB

„Întâiul clovn: primul om care l-a făcut pe un altul să râdă.” scrie în programul cartonat de la piesa „ANGAJARE DE CLOVN” pe care a adus-o pe lume Matei Vișniec și pe care a adus-o la Teatrul Național București (plasare de produse, și nici măcar nu mă plătesc pentru reclamă) în regia sa, Ion Caramitru. Un titlu cât se poate de concis și denotativ, dar primul act al piesei te face să te întrebi unde le sunt nasurile roșii și de ce aduce așa mult a Pagliacci și depresie.

Pe scurt, piesa pornește ca o comedie colorată, cu muzică veselă și un schimb de replici obraznic și alert, dar încet se întunecă până dă într-un tragicomic delicios, de care nu știi dacă să râzi sau să plângi. Probabil că niciuna, în principal fiindcă ești introdus într-o lume crudă, învelită în umor amar, menit nu să te facă să chicotești, ci să empatizezi cu decadența celor trei clovni care își caută cu disperare de muncă. Ridicolul și absurdul specific lor devine cotidian și normalitatea lor distorsionată devine normalitatea spectatorului, pentru că Filippo (Petre Ancuța) cel paradoxal de rațional și cinic, Nicollo (Emilian Mârnea) cel naiv și patetic, și Peppino (Florin Călbăjos) cel îngâmfat și prestigios, sunt, înainte să fie clovni, oameni cu buzunare peticite și riduri.

Piesa care a trezit sala Studio a TNB-ului din hibernare și care și-a dat spectatorii afară în foaier la jumătate (de ce? E o surpriză) este un spectacol de „de toate”, stârnind un circ din toate punctele de vedere. Colaborarea cu Circul Globus (pentru că angajarea de clovn este înjumătățită de o serie de numere de magie, acrobație, dresaj, clovnerii și jonglerii autentice) încurcă spectatorii și îi face să citească de două ori biletul pe care l-au cumpărat, că poate au nimerit la circ în loc de teatru. Te ia pe nepregătite și te aruncă în mijlocul scenei, în două ore interactive care nu sunt întocmai teatru și nu sunt întocmai circ, ci ceva între, mai ușor de văzut decât de povestit.

O „poveste realistă, umană, despre trei clovni de care nu mai are nimeni nevoie”, în cuvintele scriitorului, jocul scenic dintre Filippo, Peppino și Nicollo este exploziv și arată, aproape în premieră, că un clovn poate să fie și trist, și disperat, și speriat de moarte. Piesa are tumbe mai mult figurative decât în adevăratul sens al cuvintelor, și este un amestec omogen de tipuri de artă diferite, îmbinate într-un mod atât de original încât ar trebui să se inventeze o categorie doar pentru ea – ceea ce e un lucru atât de bun pe cât e de rău.

P.S. Spectacolul este îmbrăcat în atâtea lumini și muzică încât probabil că nu o să observe nimeni dacă stai pe telefon la discreție din când în când… deci #maketheatergreatagain și hai să ne vedem pe-acolo data viitoare, pe 16 luna asta, când se mai joacă.

Text: Raluca Cîrciumaru