Decizia eternului nehotărât

Mi-a luat ceva timp să mă decid despre ce vreau să vorbesc mai exact, și poate asta m-a definit mereu: indecizia.

Încerc să mă hotărăsc în timp ce încep să scriu, în cafeneaua liniștită, atât de cunoscută, mâna mea lovindu-se, din când în când, de ceașca fierbinte. Îmi fuge privirea către ea și privesc dansul hipnotic al frunzelor de ceai. Ele nu trebuie să decidă nimic: dansează alene, fără țintă, mereu. Ca noi.

Stau la masa noastră. O știi, o știu. Bătea aceeași lumină ca acum, beam același ceai. Te plângeai a nu știu câta oară că am mâinile reci, dar tot le țineai, încăpățânat, împreunate cu ale tale. Râdeai mereu de nehotărârea mea. De cum stăteam minute bune să mă holbez la meniu, sunam un prieten, întrebam publicul, și tot ajungeam eventual să comand același lucru, ca de obicei. Parcă timpul se mișca alene: existam doar noi, o dantelărie timidă pe axa timpului. Ne-am certat pe un nimic, l-am și uitat. După un timp, ne-am revăzut, ne-am cerut iertare, dar parcă ceaiul se răcise. Ne-am plimbat pe străzi pe care le-am bătut de atâtea ori împreună, și totuși am ajuns să uit drumul. M-ai întrebat dacă putem să ne întoarcem la cum eram înainte. Am răspuns că, sincer, nu m-am hotărât încă. Și atunci ai început să râzi. Aveai râsul ălă al tău, de copil, de care recunosc că îmi fusese atât de dor. Nu îți venea să crezi acum că nehotărârea de care râdeai cu atâta simplitate cândva o să ajungă să te includă. Și, în momentul ăla, după un lung crepuscul, am decis să apunem și noi.

Pe tine unde te-au purtat deciziile? Aici, acum, citind rândurile mele. Dar pe mine? Încă mă uit la jocul frunzelor de ceai. Ce am ajuns? Un visător cu mâini reci, un simplu privitor de constelații dintr-o ceașcă.

Fotograf: Monica Seiceanu