D-ale americanilor: despre viața dincolo de ocean

Patru ani din viața mea i-am petrecut pe cealaltă parte a Oceanului Atlantic. De fiecare dată când dezvălui acest fapt, urmând un „WOW!!” și o figură cu ochii cât cepele și gura căscată, sunt abordată cu aceleași două întrebări: ce am căutat eu în țara unde totul este posibil − Trump chiar este președinte − și, mai important, cum era viața acolo? La prima întrebare pot răspunde în câteva cuvinte: tatăl meu a avut ocazia să reprezinte armata română în Suffolk, Virginia timp de patru ani, iar spre fericirea mea deplină, mi-a oferit șansa să îl însoțesc în ceea ce pentru mine a fost o adevărată aventură. Însă ca să ofer un răspuns cu adevărat satisfăcător la cea de-a doua întrebare, îmi trebuie mai mult decât o frază.

Ideea perfectă a „visului American” este accentuată în nenumărate filme, cărți și seriale și întipărită în mințile tuturor. Într-adevăr, există unele aspecte ale vieții în America unice, pe care cu greu le-am lăsat în urmă. Însă, am realizat că în afară de limbaj și cam opt mii de kilometri (cinci mii de mile), nu sunt foarte multe ce ne despart cu adevărat de acești străini cu origini europene. Așadar, cum este viața din perspectiva unui licean într-un oraș tipic American? Care sunt câteva dintre diferențele dintre viața din România și cea din State?

O diferență majoră am observat-o imediat. Oamenii păreau în general mai deschiși, mai răbdători. Era un lucru normal să dai bună ziua cu aproape orice trecător și nu exista nici cea mai mică șansă ca ospătarii sau vânzătorii să își dea ochii peste cap și să îți reproșeze să te hotărăști mai repede ce dorești. Spre deosebire de cartierele întinse, dar aglomerate ale Bucureștiului, cartierul în care locuiam era mic, liniștit și unit: în afara faptului că vecinii se ajutau între ei la plimbatul câinelui și tunsul ierbii, se organizau des „block parties” (trei cuvinte: hamburgeri, filme, râsete). Străzile imaculate, încadrate de copaci viguroși și gazoane îngrijite erau de cele mai multe ori învelite într-o liniște stranie unui bucureștean obișnuit cu agitația orașului − aruncând o privire pe geam, nu observai nici taxiuri și nici femei care vin de la piață cu căruciorul, ci un jogger sau doi și ocazionala mașină.

Bine, oamenii erau mai politicoși. Însă sunt sigură că aștepți să trecem la lucruri mai exciting: cum era la școală? După câteva luni de experiență într-un liceu din România, pot afirma cu certitudine că există numeroase diferențe între cele două sisteme.

Mă trezeam în jur de 6 ca să prind autobuzul galben care oprea în fața casei pe la 7. Ajungeam la școală la 7:50 și după o scurtă oprire la locker-ul meu, îmi rămânea o jumătate de oră de socializat sau de rezolvat tot felul de treburi. Fiecare profesor avea clasa sa, iar înainte de începerea cursurilor toți erau disponibili pentru a discuta despre lecții, proiecte, sau activități extrașcolare. La ora 8:30, toți elevii erau așteptați să fie la prima oră, iar directorul făcea o serie de announcements (anunțuri) legate de premii obținute de elevi, viitoare evenimente (meciuri de fotbal american, piese de teatru) și întruniri ale diferitelor cluburi, redate în boxele răspândite în toată școala.

Aveam câte patru materii pe zi, fiecare durând câte o ora și jumătate, cu pauze de cinci minute între ore pentru a ajunge la următoarea clasă și o pauză de masă de jumătate de oră. În total, aveam 7 materii − engleză, matematică, o limbă străină, o știință (biologie, chimie sau fizică), istorie, sport și un opțional (în cazul meu, teatru) − spre deosebire de alarmantul număr de 17. Chiar dacă mi se părea neobișnuit să fac la fel de mult sport cât și matematică, acest sistem avea cu siguranță avantajele sale. În afară de zilnica oră de teatru, aveam fiecare materie o dată la fiecare două zile și astfel îmi puteam aminti cu ușurință lecția predată cu o oră în urmă. Era mai ușor să mă concentrez asupra temelor pentru fiecare materie, iar profesorii nu erau la fel de grăbiți să predea și aveau mai mult timp să explice subiectele pe care nu le înțelegeam din prima.

Diferit, însă, nu era doar programul − modul de predare și evaluare și relațiile dintre profesori și elevi erau de asemenea diferite de cele românești. Fără exagerare, majoritatea profesorilor se apropie de elevi. Un profesor nu era numai un îndrumător, ci reprezenta pe cineva căruia îi poți dezvălui frământările tale adolescentine: un prieten… asta, însă, până când venea vorba despre teme… Un lucru căruia cu siguranță nu îi duc lipsa sunt nopțile nedormite pentru a termina cele două eseuri la istorie, fără a neglija însă proiectul la biologie. Primeam teme în fiecare zi la fiecare materie și de cele mai multe ori erau verificate. Chiar dacă nu eram niciodată ascultați oral, dădeam un număr covârșitor de teste și quizzes, dar primeam și muncă individuală, iar astfel, la sfârșitul unui semestru, aveam în jur de 60-80 de note la fiecare materie. Mai mult decât atât, părinții aveau acces la un catalog online, unde profesorii afișau toate notele și absențele fiecăruia.

Un alt aspect foarte accentuat de către școală erau activitățile extrașcolare și rolul extrem de important pe care acestea îl joacă în admiterea la facultate. În afară de echipele de sport precum fotbal american (obviously… și da, aveam și majorete), baschet, hochei pe iarbă, baseball și tenis, existau și cluburi de șah, de întocmit yearbook, de teatru, de tehnologie, de jocuri video și, desigur, un consiliu al elevilor. Ca orice elev ambițios, am încercat să profit de cât mai multe oportunități, și astfel, primul meu an de liceu a devenit o amestecătură de teme, repetiții la teatru, ședințe foto cu toate personajele școlii și organizarea ședințelor clubului de tehnologie în calitate de vicepreședinte al acestuia.

Pentru mine, clubul de tehnologie (Technology Student Association) a reprezentat o șansă de a îmi descoperi și urma pasiunile; atât competițiile regionale, cât și cele naționale organizate în cadrul acestuia au fost un fel de substitut al olimpiadelor. TSA m-a ajutat să realizez cât de mult îmi place fotografia, m-a îndemnat să învăț tainele circuitelor electronice și să mă împrietenesc cu elevi cu aceleași pasiuni ca și mine. Am ajuns să realizez cât de important este să faci ceea ce îți place, ceea ce simți că te face fericit.

Și deși această continuă mutare dintr-un colț al globului în altul provoacă o abundență de sentimente neplăcute: un dor constant de o prietenă cea mai bună (hey Kaylee, Simi & Sarah!!), un imens efort necesar pentru a înțelege principiile unui alt mod de educație, de socializare, de viață, știu că în ansamblu m-a transformat într-o persoană mai curajoasă, mai înțelegătoare, mai puternică. Am realizat cât este de important să apreciezi ceea ce ai, pentru că fiecare moment este trecător. Și, desigur, am învățat să nu mă tem de schimbare, ci să aleg să văd mereu jumătatea plină a paharului.

Așadar, dacă ar fi să mă întrebi unde îmi place mai mult: America sau România, ți-aș răspunde cu un sincer semn de întrebare. Nu pot alege. Ambele locuri au contribuit la formarea perspectivei mele asupra lumii și ambele mi-au oferit în moduri unice lecții de viață pe care cu siguranță nu le voi uita.

Un lucru însă e sigur: Bucureștiul este singurul loc unde pot mânca o scoveargă sau un covrig cu ciocolată oricând mi-e poftă, unde pot fi amuzată de personajele colorate ale tramvaielor, unde mă pot stresa din cauza olimpiadei de istorie, unde mă pot bucura de compania lăzăriștilor… Mă declar chiar foarte mulțumită!

Articol & Foto: Raluca Rilla