„Inferno”: cât de departe ai merge pentru a salva omenirea?

Închipuie-ți că te afli singur într-o încăpere mare și goală. În fața ta se află o manetă. Ai două posibilități: fie tragi de ea, fie nu. Dacă tragi de manetă, jumătate din populația planetei va muri instantaneu. Nu ai de unde să știi care vor fi oamenii afectați de alegerea ta: poate va fi vorba despre părinții tăi sau despre niște oameni complet necunoscuți, despre prietenii tăi apropiați sau despre niște criminali în serie. Poate chiar tu vei muri în fracțiunea de secundă în care îți vei lua mâna de pe maneta rece. Dar – și abia acum realizezi gravitatea situației în care ai fost pus -, dacă alegi să nu tragi de maneta din fața ta, întreaga rasă umană va dispărea de pe fața pământului în câteva decenii.

Cu această problemă filozofică trebuie să se confrunte cititorii romanului „Inferno” de Dan Brown, a patra carte din celebra serie care îl are ca protagonist pe Robert Langdon, profesor la Harvard și simbologist cu un renume internațional câștigat în urma aventurilor sale, care au fost relatate cu măiestrie de către autorul american în volumele „Îngeri și demoni”, „Codul lui Da Vinci” și „Simbolul pierdut”.

La începutul noii sale aventuri, domnul profesor Langdon se trezește într-un pat de spital fără a-și aduce aminte ce se întâmplase în ultimele câteva zile și aflând, spre marea sa mirare, că se află în Florența. Alături de doctorița Sienna Brooks, profesorul de la Harvard intră într-un joc în care diferite indicii și ghicitori îl conduc către importante opere de artă din orașul italian și chiar din afara sa, încercând, în același timp, să-și recapete amintirile pierdute. Cei doi sunt mereu urmăriți, iar cei care o fac par să fie dispuși să recurgă la orice fel de mijloace pentru a-i opri din a descoperi secretul ascuns la finalul vânătorii de comori morbide.

Succesul romanului a atras după sine și o ecranizare. Ca mai toate filmele bazate pe cărți, „Inferno” ajunge, din nefericire, să cadă pradă păcatelor cinematografiei comerciale moderne. Linia narativă este simplificată, iar ordinea evenimentelor e schimbată, astfel încât filmul să poată fi urmărit cât mai ușor de către public. Lucrurile acestea nu ar avea un efect atât de dramatic asupra calității filmului dacă n-ar fi însoțite de o romanțare a acțiunii și de o schimbare radicală în ceea ce privește finalul poveștii, care are un rol crucial: în carte, el este de impact maxim, înșelând toate așteptările cititorilor, și asta în cel mai bun mod posibil. Filmul nu reușește să recreeze acest final, optând, în schimb, pentru o scenă încărcată cu violență. Deși, din mai multe puncte de vedere, producția cinematografică încearcă să rămână fidelă cărții, toți acești factori cumulați i-au determinat pe majoritatea criticilor să-i ofere recenzii nu tocmai pozitive.

Dacă ar fi să privim, însă, dincolo de succesul romanului și de recenziile negative ale filmului, dincolo de neconcordanțele dintre cele două, dincolo de întorsăturile de situație din poveste și dincolo de aventurile captivante ale profesorului Langdon, atunci am descoperi ceva mult mai profund. În „Inferno” este vorba despre pericol, un pericol iminent, și despre cât de mare acesta trebuie să fie pentru ca, în mod colectiv, să luăm măsuri drastice pentru a-l opri.

Tema principală a romanului, și anume suprapopularea, a fost abordată pentru prima dată într-un mod asemănător de către teoreticianul economic englez Thomas Malthus. El a formulat o teorie conform căreia populația crește în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică, deci mult mai încet. Astfel, sărăcia, bolile, epidemiile și războaiele, în mod convențional considerate indezirabile, devin benefice pentru omenire, ele reușind să mențină echilibrul dintre numărul existent de oameni și resursele folosite de către aceștia.

Deși concluzia la care a ajuns Malthus nu este deloc lipsită de controverse, faptul că populația crește într-un ritm nu foarte sustenabil este destul de evident, mai ales în zilele noastre. Un număr mare de țări africane au înregistrat rate foarte mari de creștere a populației în ultimii ani, fără însă ca îmbunătățirea nivelului de trai să țină pasul. Nu se poate spune că stăm foarte bine nici la capitolul resurse: se estimează că multe dintre resursele naturale pe care le folosim astăzi în abundență se vor consuma în câteva decenii, în special dacă populația își va menține această tendință alertă de creștere.

Acum că realizăm că există probleme în lume și că suprapopularea este un pericol pe care va trebui, mai devreme sau mai târziu, să-l înfruntăm, apare o întrebare evidentă, dar care trebuie pusă: ce e de făcut? Ce am putea face și, în același timp, ce e recomandat să facem pentru a opri un posibil dezastru? Asta nu putem determina cu exactitate. Mulți ne comportăm (poate chiar fără să vrem) ca și cum o nouă tehnologie va apărea, rezolvându-ne toate problemele legate de împuținarea resurselor. Totusi, având în vedere progresele tehnologice cu care am avut de-a face în ultimele decenii, posibilitatea aceasta nu e deloc exclusă.

Și dacă tehnologia nu reușește să țină pasul cu creșterea populației, dacă știința nu reușește să ne salveze în ultima clipă, atunci ne vom regăsi în încăperea mare și goală, față-n față cu maneta și, de altfel, cu soarta omenirii. Nu există răspuns greșit, dar nici răspuns corect. Alegerea pe care o vom  face va spune mai multe despre noi și despre civliziația umană în ansamblu decât ne-am putea imagina, iar refuzul este, la rândul său, o opțiune. Spune, deci: să tragem sau nu de manetă?

Articol: Teodor Grama

Grafică: Adriana Tomeci