Epoca post-adevărului

Încălzirea globală este reală și provocată de om prin emisiile de gaze cu efect de seră, ne spune majoritatea covârșitoare a oamenilor de știință.

„Conceptul de încălzire globală a fost creat pentru și de către chinezi pentru a face industria Statelor Unite necompetitivă”, ne anunță președintele-ales al S.U.A., Donald Trump.

Ceea ce am observat mai sus este un exemplu elocvent de „post-adevăr”. Conform Oxford Dictionairies, care l-a declarat cuvântul anului 2016, acest termen se definește ca „fiind în relație cu sau denotând circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în crearea opiniei publice decât apelurile la emoție sau credințe personale”.

Cu alte cuvinte, adevărul susținut de fapte nu mai contează, dacă îmi lezează credințele sau interesele mele personale. În cazul lui Trump, aceasta se rezumă la asigurarea sprijinului directorilor de companii petroliere, rafinării, mine etc. Este ca și cum ne-am întoarce la ideea conform căreia Soarele se învârte în jurul Pământului și nu invers, deoarece asta vrem noi să credem. Absurd, nu-i așa? Și totuși, mentalitatea post-adevărului a fost preluată de tot mai mulți politicieni. Sigur, ai putea spune că politicienii mereu au făcut promisiuni pe care nu le pot îndeplini sau au încercat să prezinte faptele în favoarea lor. Însă ignorarea totală a adevărului, fără teama de represalii sub forma pierderii popularității și, implicit, a voturilor, este un fenomen recent. Să luăm un alt exemplu. Iată ce a scris Trump pe Twitter (un instrument foarte important în victoria sa, despre care voi vorbi imediat), acum câteva zile:

„Pe lângă câștigarea covârșitoare a Colegiului Electoral, am câștigat și votul popular dacă scazi milioanele de oameni care au votat ilegal”.

Trump se simte subminat de faptul că adversara sa a obținut cu 2,5 milioane de voturi mai mult, și totuși președinția i-a revenit lui, grație Colegiului Electoral. Așa că apelează iar la emoțiile alegătorilor săi, mulți dintre ei aflați sub asediul surselor media conservatoare, care insistă asupra problemei votului multiplu. Faptul că la ultimile alegeri prezidențiale au fost semnalate doar câteva sute de astfel de incidente, la o populație de 320 de milioane, nu are nicio valoare pentru unii susținători Trump, deoarece ei știu că au dreptate.

Însă acest fenomen este unul global, așa că trebuie să ne îndreptăm atenția la un alt eveniment important din 2016, referendumul privind apartenența la U.E. a Regatului Unit.

O caracteristică importantă a fenomenului politicii post-adevăr este repetarea obsesvivă a argumentelor, chiar dacă acestea nu au niciun fel de bază în realitate. Spre exemplu, în timpul campaniei, întreaga insulă britanică a fost împânzită de afișe care (dez)informau cetățenii de faptul că UK trimite în fiecare săptămână 350 de milioane de lire sterline Uniunii Europene, bani care ar putea fi folosiți mai bine pentru finanțarea sistemului național de sănătate. O afirmație falsă, britanicii plătind în realitate 161 de milioane de lire, asigurându-și însă accesul la cea mai mare piață de desfacere din lume.

Un alt exempu îl întalnim în autocratica Rusie: de când Putin a revenit ca președinte în 2012, presa independentă aproape că a dispărut complet. A rămas doar media controlată de stat sau de apropiați ai regimului. Aceasta susține campanii de dezinformare care se încadrează foarte bine în politica post-adevărului, autencitatea știrilor sau imaginilor prezentate fiind de o importanță secundară. De cele mai multe ori, opoziția internă, dar și adversarii externi (trupele ucrainene, guvernul de la Kiev, țările europene) sunt catalogați drept fasciști, neonaziști, extremiști sau marionete americane. Nu putem să nu ne gândim la vechea mașinărie propagandistică sovietică când citim diverse titluri din presa rusească. Iată câteva exemple: construirea unor lagăre de concentrare de către autoritățile ucrainene pentru încarcerarea etnicilor ruși din estul țării; arderi de cărți rusești în centrul Kievului; sute de imagini cu oameni răniți de bombardamentele armatei ucrainene, prezentate pe toate canalele media (majoritatea proveneau din alte războaie, precum cel iugoslav, cel sirian și, ironic, din invadarea Georgiei de către Rusia în 2008). Acest asalt asupra gândirii critice, prin repetarea acelorași minciuni, a dat însă rezultate concrete: Putin are o rată de aprobare de 80% și majoritatea rușilor sunt de acord cu direcția în care se îndreaptă Rusia. Fostul prim-ministru și unul dintre liderii opoziției, Mikhail Kasyanov, susține că dacă rușii ar „închide televizoarele, popularitatea ar dispărea în 2 luni.” Să fie oare acesta cazul? Ajungem astfel la un alt factor semnificativ al lumii post-adevărului, rețelele de socializare.

Apariția internetului, și mai apoi, a rețelelor de socializare, a schimbat felul în care se face politică. Noua tehnologie a oferit cetățenilor o putere nemaiîntâlnită până acum: aceea de a răspunde instantaneu la deciziile sau propunerile politicienilor aleși. Nemulțumirea poate fi exprimată acum pe Twitter sau Facebook, având în multe cazuri o audiență mult mai mare față de mijloacele media convenționale, iar guvernanții dezvoltă o relație directă cu cei guvernați. În teorie, totul sună bine, dar există dezavantaje majore. În general, oamenii aud doar ce vor să audă, prin urmare, majoritatea se informează din surse care le împărtășesc opiniile. Este imposibil să schimbi părerea cuiva, dacă persoana respectivă nici măcar nu vrea să îți asculte argumentele. Această rigiditate a opiniilor, frecventarea acelorași site-uri, discuțiile doar cu persoane cu vederi similare, a redus dezbaterea publică la o simplă repetare lipsită de fond a ideilor. De asemenea, a dat naștere unui fenomen despre care vom auzi tot mai mult: știrile false. Probabil că ați căzut și dumneavoastră în capcana lor: acele articole cu titluri incredibile, scandaloase și chiar ridicole, care prezintă teorii conspiraționiste sau pur și simplu, minciuni. Partea tristă este reprezentată de audiența acestor materiale, veritabile trofee ale post-adevărului, care sunt diseminate masiv (și chiar mai rău, crezute).

Așadar, mai are loc adevărul în lumea din ce în ce mai haotică a secolului 21? Au înlocuit sentimentele faptele? Cel mai probabil, răspunsul este „nu încă”. Depinde de fiecare cetățean, indiferent de opiniile sau valorile sale, să rămână vigilent în fața acestor atacuri flagrante asupra adevărului.

Articol : Vlad Adamescu
Grafica : Irina Ioniță