Cum să nu te temi când vezi frunzele căzând

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva…”. Avea Nichita Stănescu o tainică înțelepciune atunci când a scris celebrele versuri. Și poate că nu o poți înțelege, în totalitatea ei, până nu privești un Cișmigiu tomnatic.

Și nu vorbesc de ocheadele fugare pe care i le aruncăm cu toții zilnic, ci la momentele când îți iei timp să îl privești cu adevărat. Ca atunci, în diminețile acelea, rare de altfel, când reușești, printr-o minune, să ajungi devreme la liceu. Nici tu nu poți să îți explici cum. Și în timp ce sorbi din cafeaua un pic prea fierbinte, în care ai pus un pic prea mult zahăr și încerci să deslușești prin ce miracol ai devenit tu așa matinal, îți fuge privirea către fereastră, către Cișmigiu. Care, în lumina care se joacă leapșa printre frunze, devine un pic „prea perfect”.

Îl privești ca pe un prieten vechi. El, martorul mut al adolescenței. Simți că, pe patul său de moarte anuală, îți înțelege sufletul măcinat de atâtea veșnice, banale frământări. Și simți că îi înțelegi și tu acele șoapte tremurate de vânt, un murmur sacru, o invocare a vremurilor de altă dată. Vremuri când dansai nestingherit pe ritmul unor dulci nimicuri, când te plimbai infatuat prin labirintul lăzărist, când vara nu mai era un anotimp, era un mod de viață. Vremuri de a căror eternitate nu aveai nicio îndoială. Dar acum? După zile, săptămâni, luni de trăit fără griji, până și bunul Cișmigiu îți aduce aminte că totul se apropie de sfârșit. Zilele devin mai scurte, iar nopțile care devin dimineți cu prietenii care au devenit familie sunt din ce in ce mai rare. Mitul șlagărului Voltaj este distrus: gașca poate să stea liniștită, într-un final. Deci cum să nu te temi când vezi frunzele căzând, dacă, odată cu ele, îți vezi și adolescența aflată în decădere? Și, în momentele astea, devii gelos că nu ai și tu o pătură de frunze care să te protejeze de dramele tinereții.

Te trezești din miraj după un timp. Vremea a trecut, cafeaua s-a răcit. Cișmigiul a rămas la fel de frumos. Și va rămâne așa și peste ani, când o să îl vizitezi iar, tot într-o dimineață de toamnă, în speranța că o să te regăsești încă o dată printre umbre. O să stai pe o bancă, tot cu o cafea în mână, și o să așteptați amândoi primăvara. Orice ar însemna ea.

Articol : Claudia Ioana Popa
Foto : Monica Seiceanu