Ardeleancă în București

Cluj.

Când spun asta, majoritatea gândurilor vor fugi spre Untold, dar ale mele vor sprinta spre cuvântul acasă. Locul în care m-am născut și pe care regret că nu l-am cunoscut suficient de bine, deși am avut șansa să stau la o oră de el timp de șapte ani, în Zalău și Drăgan.

Primele mele amintiri sunt strâns legate de grădina bunicului din care culegeam fasole și câmpia din spatele șurii bunicii, mirosind a iarbă proaspăt cosită. De săritul gardului, jocurile făcute pe loc, mâinile care învățau să se miște prin bucătărie, aroma prăjiturilor, desenele bunicii și lecțiile de rimă ale bunicului. Legată de asemenea locuri și oameni, inițial, nu știam să fac diferența între „mami” și „buni” și mi-a luat ceva să mă obișnuiesc cu cea dintâi. Și când am început, cu timpul, să-mi mut cuibul de la țară în marea capitală, am început să mă întreb: Cum aș putea să îi părăsesc așa, pur și simplu? Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că oamenii fac locul.

Prima zi de școală a reprezentat primul meu contact cu oameni diferiți și singurele mele ancore erau cele două fețe vag familiare din grădinița la care am mers pentru câteva luni în București. Mi-a luat ceva să mă atașez clasei și grupului de oameni, pentru că erau totalmente diferiți de ceea ce știam eu, și nici până la sfârșitul clasei a opta nu am reușit. În primele luni când toată lumea învăța să scrie, stăteam și îi priveam, pentru că alfabetul nu-mi era străin. Bunica îmi făcuse cunoștință cu el, și eram cei mai buni prieteni. La fel cum eram cu accentul ardelenesc. Motiv de hohot. Țărancă!

Cu timpul am învățat să mă pliez. Deși m-am despărțit de verdele curților și frigul de pe muntele Meseș, încă mă țin de mână cu cei aproape 550 de kilometri, iar uneori, ne întâlnim. Tranziția prin care am trecut brusc m-a învățat să mă descurc. Chiar dacă de multe ori înseamnă să mă ascund. Am decis la un punct al vieții mele să abandonez toate lucrurile care credeam că mă diferențiază de ceilalți într-un mod rău și să mă las purtată prin toate capitolele vieții. Am înțeles că la un moment dat, cu toții trecem printr-o perioadă în care lumea își schimbă ochelarii cu care ne privește și că noi ne schimbăm aparent imaginea, deși suntem aceeași.

Și uneori e greu. Nu m-am trezit cu gândul „Astăzi am să fiu perfect bucureșteancă.“ și nu l-am urmat niciodată. Pentru că, nici până azi, nu am renunțat la unele lucruri pe care le-am moștenit de la bunici. Mi-a luat câțiva ani să împac schimbarea cu trăsăturile care mă definesc pe mine ca persoană, iar în final, am reușit.

Sunt încă expresii și cuvinte pe care le spun diferit din obișnuință — „Dă-i la Maria lista!“ — sau obiceiuri care nu se potrivesc cu cele din sud — cum ar fi muratul verzei sau făcutul sarmalelor. Și, cu toate acestea, în jurul meu gravitează un mic grup de oameni pe care îi îndrăgesc enorm și care mă iubesc înapoi.

No amu’, cre’ și io că schimbarea mi-o făcut un bine.

Text: Yasmina Popa
Foto: Monica Seiceanu