Cine pe cine imită?

Arhitectura așezărilor umane și aspectul locuințelor au reprezentat dintotdeauna o reflecție a societății. De la primele desene pe pereții peșterilor, manifestare artistică prin care oamenii primitivi fie ilustrau întâmplări trăite, fie le explicau semenilor de ce animale să se ferească, până la evoluția casei simultan cu apariția nevoii unui loc de studiu sau modificarea dinamicii vieții familiale, construcțiile oglindesc nevoile spirituale omului, preocupările sale și chiar portretul filosofic, religios, economic și social al acestuia.

Întrebarea pe care mi-am pus-o și căreia voi încerca să îi găsesc un răspuns este: ce reflectă evoluția urbană, arhitectura clădirilor recent construite și aspectul orașului în ansamblu?

O diferență socială care s-a reflectat și în arhitectură poate fi observată cu ușurință între stilul romanic și cel gotic. Bisericile romanice aveau picturi folosite pentru a compensa faptul că puțini oameni știau să citească, iar astfel frescele făceau creștinismul accesibil prin ilustrarea conținutului biblic, precum și iluminarea slabă care sugera plasarea omului în necunoscut și minorat, faptul că activitățile de întreținere a vieții lăsau puțin timp de meditație și introspecție: indivizii nu analizau normele, ci doar își ghidau viața după ele. Acest lucru se schimbă în perioadă gotică, unde dezvoltarea detaliilor este corelată cu o schimbare a sistemului de nevoi pe care oamenii îl aveau: dacă înainte își ocupau timpul cu asigurarea nevoilor de bază, treptat apare posibilitatea de a exploata noi domenii de gândire. Bisericile reduc sentimentul de opresare resimțit în perioada romanică, devenind mai luminoase, iar prin dimensiunile grandioase ale acestora surprind ideea omului mic în raport cu creația divină nemărginită, însă nemărginită în raport cu lucrurile pe care le poate descoperi din această creație. Întocmai această proporționalitate a felului în care oamenii se raportau la divinitate este transpusă în modul în care bisericile erau proiectate.

Observ cum clădirile istorice se pierd în zgomotul claxoanelor, detaliile arhitecturale sunt acoperite de reclame și afișe sau acestea pur și simplu cedează presiunii timpului. În măsura în care oamenii (și nu vreau să generalizez, spun oamenii în sens majoritar) se detașează de bagajul lor cultural, se preocupă mai puțin cu studiul istoriei și mai degrabă cu trăitul unui prezent efemer în care nu ne cunoaștem rădăcinile, această destindere de trecut, moștenire se proiectează și în atitudinea pe care o avem față de clădirile istorice: indiferență, necunoaștere, atât ca simplii pietoni cât și din partea autorităților care ar avea datoria de a le restaura. Pe de altă parte, blocurile, centrele de afaceri, birourile sunt șabloane compartimentate făcute pe bandă rulantă, fără individualitatea pe care casele și clădirile o aveau inainte, fără diferențe structurale. Într-adevăr, este alegerea omului cum le mobilează (alegere dintr-o gamă de variante care tot nu ne aparțin, ci sunt invenția unui angajat IKEA), însă departându-ne de micile detalii din interior și privind din exterior, la o scară largă, cred că oamenii (majoritatea) au același mod de gândire ca al locuințelor: între niște coordonate pe care și le însușesc inconștient, poate pentru că așa este moda, poate nici nu ne-am pus problema că există și o alternativă: acționăm într-o cutiuță de „e normal, asta face toată lumea”. Cele câteva puncte și valori cu care ne jucăm în planul determinat de coordonate reușesc cumva să ne satisfacă nevoia de expesivitate și cunoaștere. La munte s-a pierdut până și ideea de respectare a unei sincronizări cromatice în armonie cu natura și celelalte case: cabane mov aprins sau verde deschis par colorate la întâmplare în paint și suprapuse unui cadru de care nu apatin.

Poate ne considerăm diferiți față de ceilalți, având un mod propriu de acțiune fără a fi influențați din exterior, a devenit convențional să ne credem diferiți, deși e cu adevărat rar să întâlnim pe cineva diferit, care se remarcă prin acele coordonate de gândire despre care vorbeam. Arhitectura și raportarea individului marca secol XXI la ceea ce ține de trecut denotă că ne lăsăm amprenta personală asupra unor forme care nu ne aparțin, și deși poate simțim cum acționăm pe cont propriu, o mare parte din ceea ce facem este rezultatul unor coordonate impersonale.

Fotograf : Andreea Prisecaru