Monarhia și nașterea României moderne

Anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la sosirea Regelui Carol în țară, de la nașterea dinastiei care avea să conducă România vreme de 81 de ani. Cu acest prilej, putem încerca să descoperim ce a însemnat monarhia pentru România, și cum au modelat cei patru regi viitorul țării.

Povestea regalității românești începe acum un veac și jumătate, cu dorința Principatelor Unite Române, aflate încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman, de a fi conduse de un domnitor străin. Această dorință avea să se concretizeze, la sfatul împăratului Napoleon al III-lea, în persoana prințului Karl de Hohenzollern-Sigmarinen, din Casa domnitoare a Prusiei. Confruntându-se cu opoziția Rusiei și Turciei, viitorul rege este nevoit să se deplaseze sub un nume fals, pe Dunăre, alături de Ion Brătianu. Ajuns în țară, la Drobeta, Carol este întâmpinat cu entuziasm de către popor. După ce își face intrarea în Capitală, domnitorul descoperă diferențele dintre patria sa natală, Prusia, și micul Principat  autonom de la marginea Europei, dominat de secole fie de turci, fie de ruși sau de austrieci. Ajuns în fața unei clădiri ce dispunea de o gardă de onoare, Carol îl întreabă pe generalul Golescu (membru al Locotenenței Domnești) „Ce casă e aceasta?”. Golescu îi răspunde, puțin stingherit, „Acesta este palatul.” Domnitorul, crezând că nu a înțeles, a întrebat din nou „Unde e palatul?”, la care generalul îi face stânjenit semn spre clădirea sărăcăcioasă cu un singur etaj. De la fereastra acelei case, priveliștea nu era nicidecum mai îmbucurătoare: animale domestice mergeau nestingherite pe drumurile nepavate și pline de noroi ale Bucureștilor secolului al XIX-lea. Așa își începea domnia de 48 de ani omul care avea să aducă României independența și recunoaștere internațională.

Rămâne întrebarea: de ce a fost nevoie de un domnitor străin la conducerea Principatelor? Răspunsul este cât se poate de simplu: pentru a se asigura însăși supraviețuirea acestora. Principatele Unite se găseau într-o situație politică precară, depinzând doar de o uniune personală a lui Al. I. Cuza. Un domnitor străin, dintr-o familie regală conducătoare a Europei, putea face auzită vocea Romaniei pe continent, chiar dacă era menținută suveranitatea otomană. Din clipa în care a acceptat misiunea dificilă, Carol a pornit cu ideea că va rupe, mai devreme sau mai târziu, orice dependență de Turcia, după cum îi spunea și prințului Bismarck, cancelarul Prusiei. Acesta din urmă l-a sfătuit pe Carol, când încă erau ridicate obstacole în calea numirii sale ca principe: „Ați fost ales în unanimitate de o națiune pentru a o conduce, ascultați-i chemarea. Porniți de îndată către țara, către guvernul care v-au solicitat”. Trebuie lăudat spiritul de inițiativă al oamenilor politici români ai vremii, care au pus deoparte orice rivalitate personală sau de partid, și au lucrat laolaltă, pentru a asigura interesele și continuitatea statului român. Monarhia a adus stabilitate și progres unei societăți care tocmai își revenea din conducerea feudală și coruptă a fanarioților, și se străduia să apară pe scena internațională.

Regele Carol a reușit să ducă la bun sfârșit o sarcină descrisă la acea vreme ca fiind imposibilă: guvernarea unei țări latine (vezi abdicarea regelui Amadeo al Spaniei și detronarea lui Napoleon al III-lea al Franței). Spun guvernarea, deoarece asta a făcut Carol, mai ales în primii ani de domnie, în ciuda Constituției de la 1866, care spunea ca monarhul conduce, dar nu guvernează. Carol avea drept de veto absolut și putea însărcina pe oricine să conducă guvernul, fără a ține cont de rezultatul alegerilor. Toate deciziile erau luate de acesta, după cum îi explica și tatălui său, într-o scrisoare „Hotărâri care în Prusia sau Franța sunt luate de șefii ministerelor, aici îmi sunt aduse mie, mi se cere părerea în orice domeniu”.

Carol s-a ocupat personal de pregătirea și înzestrarea armatei române, care a fost mărită considerabil și adusă la standardele prusace.

În timpul Războiului de Independență, Carol a permis trupelor ruse să treacă prin teritoriul țării către frontul din Bulgaria. El a respins cererile repetate ale Marelui Duce Nicolae, comandantul trupelor ruse, de a traversa Dunărea și de a menține ordinea în localitățile cucerite de ruși. Într-o scrisoare către soția sa, Elisabeta, domnitorul spunea: „Voi refuza mereu asemenea misiuni polițienești, armata mea este prea bună pentru așa ceva.” Rușii, asaltați la Plevna, cer ajutorul românilor printr-o telegramă de la Ducele Nicolae adresată lui Carol: „Turcii, adunați cu trupe mari la Plevna, ne zdrobesc. Te rog să ni te alături, să faci o demonstrație și, dacă este posibil, să treci Dunărea după cum dorești.” Armata trece Dunărea, iar trupele române se întâlnesc cu cele ruse, conduse de Țarul Alexandru și de Marele Duce. Acesta din urmă îl întreabă pe  Carol dacă intenționează să-și conducă singur trupele. Primind un răspuns afirmativ, Ducele obiectează, spunând ca Principele Carol nu poate fi pus sub comanda unui general rus. Domnitorul îi răspunde ca așa ceva este cu siguranță exclus, dar că zece generali ruși puteau fi puși cu ușurință sub comanda sa. Carol conduce trupele ruso-române în luptă și cucerește Plevna. Turcia cere un armistițiu. La Congresul de Pace de la Berlin din 1878, Independența țării noastre este recunoscută de toate Puterile, iar Dobrogea și Gurile Dunării sunt alipite României.

În 1881, Principatele Unite Române au devenit Regatul României, iar principele Carol și principesa Elisabeta au fost încoronați Regi ai României la 10 mai 1881. Au urmat 33 de ani în care Regele Carol a căutat să îndeplinească interesele naționale ale României.

Următorii trei regi ai României, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai, vor domni în perioade de grea încercare pentru națiune, de război și de neliniște, dar și în vremuri îndelungate de pace și prosperitate.

În 81 de ani, România s-a transformat dintr-un mic principat de 5 milioane de locuitori, aflat sub stăpânire otomană, într-un regat independent, cu o populație de peste 18 milioane de oameni. Instituția monarhică a fost mereu iubită și respectată de români, prin fapte curajoase ale liderilor săi, precum decizia regelui Ferdinand de a intra în Primul Război Mondial de partea Antantei, decizie ce avea să creeze România Mare, sau acțiunile regelui Mihai de la 23 august 1944, când țara noastră a întors armele împotriva Germanei, scurtând cel de-al doilea război mondial cu 6 luni și salvând sute de mii de vieți omenești.

Monarhia română a reprezentat mai mult decât un regim politic. A fost mijlocul prin care un întreg popor și-a putut îndeplini cele mai înalte aspirații, iar nașterea României moderne va fi pe veci legată de aceasta.

Articol : Vlad Adamescu
Foto : Bianca Mirică