Despre povești nespuse

 

După patru zile și patru nopți în frumosul Cluj (ca în basme, cum s-ar zice), primul lucru care îmi trece prin minte e nelipsitul și inepuizabilul ,,put your hands up”. Asta, și faptul că fantasticul meu somn este dat peste cap după atâtea răsărituri. Astfel, cititorule, nu vreau să îți inspir gelozie, și nici nu încerc să mă mândresc cu mersul la Untold. Imaginează-ți că asculți o poveste despre cinci regi și despre creaturi fabuloase, singura diferență fiind că sună ca un remix făcut de Martin Garrix. Lasă-te de criticatul oamenilor care încă postează pe Facebook poze din Cluj Arena; te invit, deci, să retrăiești povestea ta nespusă prin ceea ce am de spus.

A fost odată ca niciodată, când nu știam la ce să mă aștept; nici măcar cu experiența anului trecut în spate. Mai ales că, neascultând de obicei muzică de genul, auzisem în primă instanță doar de doi dintre headlineri- Garrix și Armin van Buuren. Aparent, asta nu m-a oprit să sar câte două ore în continuu împreună cu Tiesto, Afrojack sau Hardwell, într-o mulțime de oameni fericiți la culme. Cei cinci regi au reușit să țină în picioare arena în fiecare noapte, culminând cu ,,Name of Love” a lui Martin Garrix. Am descoperit artiști dansând și m-am convins de faptul că dacă adaugi puțin praf magic (sau amintiri, cum vrei să le numești) oricare melodie devine melodia verii tale. În plus, cum puteai să nu te simți mândru când, în loc să auzi oameni mărturisind cât de tare vor să plece din țară, Armin îngenunchează în fața unui stadion plin?

M-am bucurat enorm de ce am ascultat, pentru că, deși Untold este în definiție un festival de muzică electro, am avut parte de o mare complexitate de stiluri și abordări ale genului. De la Șuie Paparude la Ella Eyre, scena principală s-a îndrăgostit de mulți, reușind să mulțumeasca până și pe cei mai nemulțumiți dintre muritorii în blugi rupți. Așadar, am răgușit pe James Arthur și pe Borgore în aceeași seară, la câteva ore distanță.

În ceea ce privește zona parcului, mă pot declara cucerită, poate și din cauza pasiunii pentru urbanistică și stilul boho; îmi amintesc de un foișor cu tavanul luminat feeric, unde pozai costumat în personaje de basm. Evident că și-a găsit instant un loc în sufletul meu. Printre copaci, într-o atmosferă unde numai ielele ar putea sta, se găseau mult căutatele hamace și zonele amenajate de sponsori. Aerul lor misterios le-a îngreunat multora decizia între concert și ,,stage diving”, foosball uman sau mersul pe sfoară, care a fost o experiență minunată, chiar dacă nu am reușit să ajung nici până la mjiloc. Am avut parte de o încercare de a-mi forța fobia față de roțile din parcurile de distracții și leagănele rotative, obligată de prieteni. Totuși, sunt mândră de faptul că am reușit să profit de tot ce punea la dispoziție zona de festival, ajungând în punctul în care nu mai conta cum ieșeam în poze, ci doar ce amintiri le voi atribui. Deși, cu atâta fericire în zâmbet, nici nu îmi puneam problema.

Pe lângă toate acestea, m-am pierdut cu determinare prin Cluj, l-am descoperit la pas și am avut grijă să nu uit că festivalul nu e singura atracție de acolo, chiar dacă rezona în tot orașul. Am căutat bucate alese și am ajuns în cu totul alt tip de regat în Grădina Botanică, dar oricât am fi încercat, nu ne-am putut rupe de muzică- în centru ne-am întâlnit din nou, unde ne-au (în)cântat artiști români ca Les Elephants Bizarres, Robin and the Backstabbers și Smiley. Mă tot gândeam cât de fascinant este ca un oraș întreg să fie învăluit așa, de atmosfera nespusă, ca de o vrajă.

No, deci, cum o fost la Untold? Am pedalat deasupra unui lac pe dragoni, am descoperit că zânelor le place muzica electronică și sclipiciul și m-am ales cu amintiri și cu o răceală cât se poate de regale. O fost frumos.

Redactor: Beatrice Franț

Foto: Ioana Vișan