Un „Prince” si „praf de stele” la curtea muzicii

De la visători incurabili precum John Lennon și Bob Marley la capete încoronate ca Elvis Presley, Michael Jackson sau vizionări asemenea lui Ray Charles, încerc să fac o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre personalitățile muzicii secolului trecut ale căror cântece se perpetuează peste generații păstrându-și farmecul.

Michael Jackson este produsul perfect dintre talent și exercițiu continuu. Reprezentațiile sale încă de la vârste fragede anticipau impactul pe care mezinul din „Jackson 5” îl va produce în industria muzicală. Unul dintre elementele cheie ale stilului său inconfundabil este felul în care reușea să își folosească vocea drept instrument. Mișcările sale erau acompaniate de interjecțiile caracteristice, care nu erau descătușări întâmplătoare, ci „trucuri” de ritm pe care chitariștii și toboșarii le folosesc de obicei. În afara ambitusului său de invidiat, care e evidențiat de melodii precum „Beat It” sau „Billie Jean”, în care atinge note imposibile, pe scenă, Michael construia prin fiecare gest un act artistic complet. Inclusiv intrarea era una fastuoasă, spectaculoasă. Pentru a rezista aproape trei decenii la un asemenea nivel trebuie să te reinventezi neîncetat. Astfel, Michael a devenit treptat „arhitectul propriei imagini”. Și-a permis să se plimbe cu ușurință pe partitura stilurilor muzicale datorită vocii sale versatile, să treacă de la muzica pop la genul R&B sau rock. Regele Michael, pur și simplu, întrecea de fiecare dată așteptările fanilor săi.

O artistă care părea că s-a născut sub o stea norocoasă, Whitney Houston era nimeni alta decât verișoara cântăreței pop  Dionne Warwick și fina Arethei Franklin. A fost „fata de aur” a industriei muzicale pentru aproape două decenii. De la mijlocul anilor ’80 până la sfârşitul anilor ’90, ea a fost unul dintre cel mai bine vânduţi artişti ai mapamondului. Impresiona publicul cu vocea sa puternică, cu acorduri ce-şi aveau rădăcinile în muzica gospel, dar cu o strălucire pop. Avea o voce și o imagine perfecte, fiind o cântăreață talentată și cu sex appeal atât cât trebuie pentru a menține un look perfect și a influențat noua generație de interprete, printre care se numără Christina Aguilera și Mariah Carey. Înspre sfârșitul carierei sale, Houston a devenit o întruchipare a modului în care drogurile pun stăpânire pe viață. „Cel mai mare diavol se afla în mine. Nu-mi sunt nici cel mai bun prieten, nici cel mai mare dușman”, a declarat Whitney în 2002, într-un interviu pentru Diane Sawyer la televiziunea ABC.

În cazul lui Bob Marley, dacă ne-am rezuma doar la voce, atunci am ignora motivele pentru care este considerat unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului trecut și pentru care a rămas viu în memoria atâtor fani. A abordat în melodiile sale idei cu greutate, teme de actualitate, probleme de interes pentru societatea acelor ani, iar „magia” acestuia a constat în modul delicat, inofensiv în care erau desfășurate în versurile sale. Vocea lui nu era una exersată îndelung, sculptată de ore de canto, dar nu a reprezentat un impediment pentru acesta. El impresiona prin ușurința cu care transmitea mesaje atât de profunde, prin puterea cuvintelor sale. Bob cânta pe limbajul tuturor. Este dificil să-i desparți calitățile vocale de ceea ce dorea – și a și reușit – să exprime prin muzica sa, deoarece rețeta unui artist veritabil presupune înlăturarea, distrugerea celui „de-al patrulea perete”. Marley îl „picta” după bunul plac prin muzică. De aceea, el rămâne considerat glasul celor aflați în nevoie, a căror libertate este oprimată, simbolul unor probleme spuse cu zâmbetul pe buze, sau pe acordurile muzicii.

Despre regele Elvis Presley s-a discutat într-atât de mult în presă, în documentare, încât o prezentare lungă ar fi de prisos. Se poate spune că a reprezentat cel mai valoros produs artistic american al secolului al XX-lea. Acesta a depășit granițele unui simplu gen muzical. Și-a format treptat, cel puțin pe teritoriul american, un adevărat cult al personalității, redefinind standardele anilor ’60 prin versatilitatea și charisma ce încă îi fascinează pe mulți. Celor care cred că spectacolul total a plecat din muzica pop, respectiv de la celălalt cap încoronat, Michael Jackson, le recomand să vizioneze clipul melodiei „Bossa Nova”, în care un rege tânăr dansează ca și când ar avea picioare din plastelină. Acesta era rock ‘n’ roll-ul după care atâția sunt nostalgici! Odată cu maturizarea artistică, Elvis capătă aura unui semizeu, care deschide noilor artiști porțile succesului la scară mondială, dar în același timp devine victima propriei măreții.

Sufletul trupei „Queen”, Freddie Mercury este considerat de specialiști cel mai mare solist din toate timpurile. Conexiunea sa cu publicul rămâne unică. Ținea mulțimi de zeci de mii de oameni „în palmă”, cu sufletul la gură la fiecare notă. Acestea îl urmau și fredonau după el fiecare cântec, întotdeauna cu același entuziasm. Efervescentul dirijor Freddie apărea pe scenă cu un singur scop, acela de a oferi un spectacol nemaivăzut celor prezenți. „Când plec de pe scenă, am nevoie de ore întregi ca să mă potolesc şi să-mi revin”, mărturisea artis­tul care a urcat pe scenă aşa cum lumea rockului nu mai văzuse până atunci: cu maiou de balet din saten, cu decolteul adânc, ori cu haine de blană, pantaloni din velur şi pantofi de balet. În Freddie existau două persoane: artistul, care se aprindea ca o flacără la contactul cu publicul într-o reacție energică. şi persoana care nu s-a vindecat nici­odată de timiditate. Brian May, colegul său, afirma într-un interviu că în 1990, în timp ce trupa înregistra „The show must go on”, boala lui Mercury se agravase și abia mai putea merge. Deși se afla într-o stare precară și era îndemnat să nu se solicite, lăsând paharul de vodcă jos, el a spus determinat „I’ll fucking do it, darling” și apoi a interpretat fără cusur respectiva capodoperă. Reacția sa și versurile acelei piese surprind profunzimea și tăria de caracter a lui Freddie, care a rămas un one-man show până în ultimele clipe ale vieții. Legendele nu rămân numai pentru talent . Ele există, tocmai prin muzica lor, ca să arate ca unele lucruri trăiesc mult după ce tu ai dispărut, dacă le iubești îndeajuns de mult încât să le propagi mai departe.

Ajungem astfel la ultimii călători care au luat doar biletul dus. Prin aparițiile și melodiile sale, Prince a ajuns să fie considerat cel mai îndrăzneț, nonconformist cântăreț de culoare din muzica postmodernă. Vocea sa cameleonică îi dezvăluia multiplele personalități: „androginul” Prince, care avea deseori gesturi feminine și ținute deplasate, urmașul lui James Brown, care se apropia de stilul acestuia de a trăi melodia în fața publicului și energicul Prince, cel care era pătruns de muzica rock și fascina publicul cu fiecare acord de chitară. Toate aceste nuanțe conturau un artist Prince care a rivalizat cu regele Michael în întreaga sa carieră, comparație ce este grăitoare pentru talentul său. În același timp, există muzicieni cu un timbru mai sclipitor decât cel dramatic de bariton al lui David Bowie, dar nimeni din muzica rock în afară de el nu a fost înzestrat cu o asemenea capacitate de a juca pe scenă asemenea unui actor. În fiecare cântec de-al său, acest Joker britanic interpreta un alt personaj, cel mai conoscut fiind „Ziggy Stardust”, „praful de stele” cu păr roșu, care a avut cu acest nou album, „The Rise and Fall of Ziggy Stardust”, un succes nesperat și un impact puternic asupra muzicii rock.

Se spune că în artă nu există un progres propriu-zis, ci o infinitate de moduri de a o interpreta și de a o reda. Tocmai de aceea ea evoluează neîncetat prin toți acești artizani și creațiile lor. Din „norii” încărcați cu talent care ne părăsesc și se adună încet într-o orchestră, se revarsă câteodată inspirația, creativitatea și plăcerea de a trăi pentru muzică și public. În urma circuitului artei printre oameni iau naștere alții încă nedenumiți, care îi așteaptă pe cei îndrăzneți să se semneze.

Articol: Ionuț Zavalas

Grafică: Denisa Dragne