Pledoarie pentru oamenii „mult”

„Am început să fug înainte de a mă întreba  dacă sunt mai curajos sau mai laș decât ceilalți, fugind”. -Ana Blandiana, „Sertarul cu aplauze”.

Sigur, a fugit mâncând pământul prima oara când te-a vazut, pentru că, dragul meu, nu avea nici cea mai vagă idee cine ești. A fugit de tine nu pentru că nu te cunoștea, dar pentru că, pentru prima dată în multe, multe zile fară emoții, a simțit fluturașii ăia în stomac. De fapt, după multe zile fără nimic și fără tot, a simțit pentru prima oară ceva. Și s-a speriat, pentru că ei mereu zic că doare când simți. Și crede-mă, nu voiam să îi aprob, asta până când am vazut și eu cât de tare doare să faci asta cu atât de multă intensitate. Dar merită întodeauna, întotdeauna. Nimic nu ar exista dacă nu ar fi . Adică nu poți să-mi explici altceva. Te rog eu, nu încerca să mă convingi. Înainte să apari tu, am trăit zile bune fără să simt nimic, și nimeni n-a prea fost martor la cât de fără sens a fost totul; nu cred că există ceva ce ar putea fi văzut fără ochi cu o scânteie în interior, un foc trebuie întreținut, ne-au învățat la cercetași, știi și tu. Viața curge prin vene imaginare, și trăiești cu adevărat când simți totul concentrat și conectat; și uneori, dureros. Dar eu n-am avut dubii niciodată, ea a avut. Și în nebunia ei imaginativă, s-a dus la magazinul din capătul străzii pietonale, și a cumpărat un semn uriaș de întrebare, pe care l-a aruncat peste toți.

Și mi-a vorbit un om incredibil– separat de toată povestea cu fata pierdută- despre oamenii pe care acea persoană i-a numit „mult”. Și fără să își dea seama, a vorbit cu mine mult și bine, descriindu-se pe sine. Ești mult, sau cel puțin noi așa vedem problema, când ai multe de povestit, multe de înțeles și de aflat, când poți să emiți singur sentimente sau teorii noi, sau să provoci unele, să vezi mai departe de vălul ăla invizibil și să nu îl lași să te omoare, când poți să vezi în inima propriu-zisă a profunzimii unui lac în care se reflectă reclamele– luna.

Și ești așa dacă sufletul tău a prins vreodată aripi și dacă ai reușit să fii fericit pentru oricare motiv din lume, chiar dacă doar pentru o secundă prelungită în infinit. Cuprinzi universuri întregi în 2 priviri sau propoziții, ancestralul este în fiecare din corzile pe care tu le-ai format, îmi arăți că nu sunt singură în atmosfera ultrasinestezică în care m-am născut azi. Poți să vezi în sufletul cuiva, să te mulezi pe el, astfel încât să rezonezi.

Când te zvârcolești și zvârcolești pe altcineva fără intenții; pe cuvântul meu dacă nu e frustrant că nu pot explica pe deplin, dar cred că ești mult când nu poți face asta și nici nu știu exact unde este localizat nucleul minunat al tău și ce culoare are. Ochii tăi sclipesc a curaj, sau pasiune, sau compasiune, sau descoperire, sau doar sclipesc a ceva al tău, emani un parfum care mă duce în dimensiunea ta, pentru o altă zi, când poți să fii o lume, conectată, complexă și rezonantă, și totuși unicat, unitară, atât de sensibilă și nobilă prin faptul că te impici să/și simți. Ai învățat să-ți iubești aripile, sau multe sunt în interior acolo, încât ai prins aripi de unul singur și străpungi fiecare arenă cu câte un gând.

Ești făcut din nenumărate bucățele lipite de sufletul tău, sau poate e ceva compact în totalitate, o bucățică de univers se găsește în tine, când de fiecare dată când cineva te vede, observă lumea cu alți ochi, pe care i-i împrumuți tu. Înseamnă să iubești în orice fel, să faci ceva într-un anumit mod, ființa ta întreagă să spună o istorioară, mai mult decât să trăiscă pentru a căuta una. Dacă tu reușești să ne spui o poveste, utilizând fiecare bucățică de realitate, transfigurând-o ca să devină o parte transformată sau influentă a întregului tău, dacă convertești realitatea prin interioritatea ta persistentă, atunci noi am zice că ești mult. Și am vazut-o tare des: în gânduri, sclipiri- segmentare sau nu- de inteligență, sau bunătate și sensibilitate continuă, sau un moment culminant al unei vieți meritate. Înseamnă, cel puțin pentru mine, suflete care au luptat ca să îți recâștige locul  pierdut originar, în căușul special făcut pentru ele, în marea chestie pe care noi o numim lume și care pe drum au ajuns să fie de atâtea ori mai mult ca atunci când au plecat, fie că e vizibil sau nu.

Sunteți cu toții atât de mult și iubim asta așa de profund și-o vedem în fiecare sentiment care ajunge acolo, dar într-o zi s-a rupt ceva ce ea nu a intenționat să atingă. Și a mers ca un zombi, trecând printre obișnuitele ei declanșatoare de sentimente și a simțit doar pe jumătate intensitatea. Și a uitat ce frumos e să vezi și să simți mult. Pentru că ea e una din persoanele astea, și aferent cu nebunia vine și disperarea temporară, momentul neintenționat de saturație absolută, vârful pantei.

Așa că atunci când a văzut că plânge din nou brusc și râde pentru că lacrimile îi gâdilă corzile vocale, care nu mai tremură de frustrare, scuză-mă, dar s-a speriat și a dat să fugă. Mai scuz-o de ceva, nu a înțeles ce înseamnă iar să simți. Și a fost un suflet derutat de posibilitatea întoarcerii la o realitate tormentată, dar frumoasă tocmai prin tumultul ei. A crezut, pentru puțin timp, că dacă va fugi, lucurile vor dispărea.

Poate e speriată, dar până la urmă, nu suntem toți puțin speriați? E ca noi. Nu o condamna, a fugit pentru că tu însemnai un necunoscut nou, necontrolat și pentru că îi aminteai de ce înseamnă să fie mult și de ce e ea. Nu o condamna, pentru că e doar un om mult, „printre milione de alți oameni”.

Fugim toată viața speriați de bombe, speriați de noi înșine și de faptul că devenim mult într-o lume care încurajează puțin. Nu ne e frică de noi, nu? Nu am ajuns în punctul ăla. Echilibrul e prielnic, dar poate fi alternat cu perioade de nebunie unilaterală, trăiește viața în modul tău, cum îți e cel mai bine, încât să fii fericit. Uneori e ok doar “să fii” și nu neapărat să fii ceva delimitat, pot trece zile până când se concretizează ceva, dar uneori așa merg lucrurile. Ai doar grijă.

Așteptăm admirația unei mulțimi imaginare, plină de oameni de a căror aprobare nu avem nevoie, dar pe care o căutăm, la un moment dat. Dar într-un final, luminile se vor stinge, oamenii își vor întoarce fețele și vei rămâne singur, cu propriul sine și cu propria nevoie de acceptare. Mult și multe ovații interioare.

Dar am văzut-o eu azi, vorbind cu un roi de coconi, și atunci ți-am mulțumit din toată inima mea că ai îndrăznit să ai ceva care a fost exact potrivit ca să o trezească.

Și acum e mai deșteptată decât a fost vreodată, și se uită la mine cu ochii ăia, ordinari în dispoziția irisului, în care se vede ceva absolut extraordinar, multa vâlvă și vâltoare. Mă simt cumva rușinat, când tu ai găsit un chibrit și eu nu am reușit.

Dar mi-a explicat, și poate are dreptate, că nu e o problemă a cuiva, ci o potrivire a unor forțe sau a unor instanțe superioare, depinde în ce credeți. Și cred că de asta zic ei de destin. Uite: tu ai fost acolo să salvezi o fată deluzorie și deziluzionată, care avea nevoie.

A fugit de tine, pentru că nu a putut să te omoare. Pentru că tu îi aminteai de tot ce a fost și tot ce renunțase să fie, pentru că tu reprezentai dovada vie a cât de bine poți să o duci după ce răzbești peste toate. A vrut să nege că tu ai existat, sau că ea a existat, sau că noi am existat, dar ceva, bucățica aceea neascunsă nu a lăsat-o. Și atunci decorul a căzut, lăsându-i ei scena.

Mi-a zis, completând, că nu știe dacă a fost mai curajoasă sau mai lașă decât ceilalți, fugind; dar s-a întors, într-un cerc perfect, în ropot de aplauze, la tine.

Autor: Ana Coman

Grafică: Maria Mărmureanu