Alergând spre necunoscut

Există atât de multe cuvinte pentru asta. Wanderlust. Fernweh. Escapism. Cuvinte muzicale, a căror sonoritate pare că trezește ceva în noi, că atinge o coardă ascunsă adânc în sufletul nostru. Poate pentru că semnificația lor rezonează cu o parte ancestrală din noi, una pe care nu o putem explica în mod logic, una care poate fi doar trăită la nivel spiritual. O parte din noi căreia îi este dor de ceea ce nu a văzut niciodată, de tărâmuri de basm ascunse în spatele orizontului necunoscut încă și care există undeva, aşteptând doar pe cineva destul de curajos pentru a le explora.

De ce avem în noi această dorință de a călători? Pentru mulți este o necesitate, o nevoie a ființei lor care nu poate fi ignorată. Mi s-a întâmplat de multe ori să simt că am stat prea mult în București, că trebuie să plec, că vreau doar să descopăr lumea și să ajung astfel să o privesc cu alți ochi, mai întâi cu ochii unui copil care o vede pentru prima oară și mai târziu cu cei ai unui bătrân înțelept care în sfârșit o înțelege cu adevărat. Știu că și alți oameni au același sentiment nedefinit, aceeași dorință care te arde pe interior, șoptindu-ți ușor să îți pregătești valiza și să pleci fără a te gândi la consecințe.

Și totuși… ce este de fapt această trăire? Unii ar spune că sufletul nostru dorește să se întoarcă în locuri care i-au fost dragi in altă viață (înclin să cred că nu e aşa). Alții ar susține că ne dorim aventura, dar eu nu sunt în general o persoană prea aventuroasă. Poate dorința de a evada din cotidian sau de a lăsa grijile în urmă ar putea fi invocată ca motiv, dar eu o consider mai mult un motiv secundar. Asta deoarece cred că la rădăcina imposibil de rupt a acestei dorințe se află fascinația pentru necunoscut, o caracteristică specific umană.

Poate părea ciudat, dar gândește-te la ceea ce au făcut oamenii din cele mai vechi timpuri şi la ce vor face probabil întotdeauna. Ei nu s-au mulțumit niciodată să stea prea mult într-un singur loc, nici chiar atunci când acel loc era sigur și confortabil. Încă din preistorie au existat migrații ale diferitelor specii de hominizi. Chiar de la început, când încă nu erau oameni în adevăratul sens al cuvântului, ei explorau lumea, încercând să descopere locuri noi, uimitoare. Mai târziu, multe popoare erau nomade, în timp ce altele „explorau” lumea prin cucerirea de noi teritorii și prin extinderea geografică a propriei țări, dorindu-și nu doar puterea politică, ci și puterea de a vedea, de a ști și de a înțelege mai mult din această planetă. În perioada marilor descoperiri geografice, oamenii începuseră deja să caute mai mult, cei rămași pe „Vechiul Pământ”, Europa, gândindu-se la ținuturile îndepărtate ca la niște tărâmuri ale promisiunilor și posibilităților infinite, tărâmuri exotice ale speranței și ale fericirii (bineînțeles, de obicei nu era chiar adevărat, dar nu asta e important acum). Călătoriile au început să fie accesibile mai întâi aristocraților, apoi și oamenilor de rând, evoluția principiilor sociale ducând astfel la dezvoltarea și la împlinirea acestei pasiuni.

Acum să analizăm prezentul. Ca specie, ne-am studiat deja planeta (deși ar trebui să vă spun cu altă ocazie cât de multe nu știm despre ea), deci spre ce se poate orienta căutarea aproape obsesivă a necunoscutului? Da, ai ghicit. Spre spațiul cosmic. Universul este locul suprem care trebuie explorat, locul spre care în trecut se îndreptau doar ochii și inimile noastre, dar care a ajuns acum să fie aproape accesibil.

Și atunci de ce mai există dorința de a călători? Poate pentru că, deși specia noastră este la un pas de a explora întregul Univers, la nivel individual suntem încă necunoscători. Nu există o memorie colectivă decât sub forma informațiilor transmise prin cărți și prin internet. Nu avem amintiri despre ținuturile văzute de cei de dinainte, pentru noi sunt practic niște profunde mistere, chiar dacă le cunoaștem la nivel teoretic. Și atunci ce facem? Întreaga noastră ființă tinde spre redescoperirea lumii, spre explorarea propriilor simțuri și idei, pe care o aduc cu ele călătoriile. În cele din urmă, cu toate că ne-am ascuns în orașe de oțel și beton, cu toții avem suflete de călători. Și acele suflete cer uneori să fie ascultate.

Foto: Andra Tudoran

Sabina Stanciu

Sabina Stanciu e o lăzăristă visătoare care încă mai încearcă să descopere cine este cu adevărat. Asta nu doar pentru că îi place să scrie chestii dramatice despre adolescență, viață, moarte și o mie de alte subiecte la fel de deep (hobby la care va trebui să renunțe), ci și pentru că are trăsături contrastante. E în același timp copila zâmbitoare care vrea să îi îmbrațișeze pe toți și rockeriță ciudată îmbracată tot timpul în negru. Iubește tot ceea ce este rău (personaje negative, culorile închise, animalele carnivore), dar are un suflet bun. Și este absolut obsedată de citit și de scris. O ciudată. Dar aici toți suntem mai mult sau mai puțin ciudați.