Scrisoare pentru părinți V

București, 7 martie 2016

Dragii mei părinți,

Sunt sigur că veți înțelege ce vreau să vă scriu în continuare. Așa cum îmi spuneți mereu: „Voi ați fost în papucii mei, dar eu nu am fost în ai voștri”. Nu știu de ce fac asta acum, dar m-am gândit că uneori e mai ușor să spun lucrurile așa. Mi se pare ciudat că scriu o… scrisoare, colegii mei spuneau că e o prostie, că de ce nu vă spun direct ce vreau să spun.

Cred că neînțelegerile noastre „sunt cauzate de perioada de tranziție” în care mă aflu. Știu de la Civică, am învățat noi. Și scria și pe internet că niște psihologi din America au studiat. Sau din Suedia, parcă. Adică e totul doar o trecere? Și apoi revenim la ce era, nu? Adică la trecerea dintre vârsta copilăriei spre adolescență se petrec niște schimbări care cel puțin mie îmi afectează comportamentul. Așa spune toată lumea. Și voi spuneți uneori. Că sunt altfel, nu mai sunt cum eram, că nu sunt atent, că greșesc la chestii simple, că e în mintea mea și că de ce rămân cu ochii pe pereți… Și eu ce să fac, până la urmă? Nu e nimic bine? Poate așa e să te transformi. Dar să nu vă speriați, în curând o să mă întorc. Și nu vreau să plec nicăieri. Zic așa… Știu că am spus că asta vreau, dar acum nu mai contează. Nu?

Știi și tu că foarte mulți copii spun: „Mami, te iubesc, ești cea mai bună mamă din lume”, dar mie mi se pare că zic asta doar atunci când își doresc ceva. Eu am fost mereu sincer cu tine și tot ce ți-am spus a fost adevărat; chiar dacă nu am cum să dovedesc… Dar cred că, pentru că toți zic așa, și auzi tot timpul, peste tot, nu mă mai crezi nici pe mine. Dar să știi că atunci când am vrut ceva, ți-am spus și nu am recurs la șantaj sentimental. Adică nu doar la tine mă refer… Și pentru tata zic asta.

Adică… eu cred că relația mea cu tine și cu tata e foarte bună, pentru că eu zic că nu avem probleme foarte mari. Chiar dacă uneori ne mai certăm pentru că avem viziuni diferite asupra lucrurilor, din cauza diferenței de vârstă. Și mai cred că sunt niște chestii minore și se  vor rezolva de la sine dacă vom continua să ne comportăm ca și până acum; și totul va fi bine, nu?

Pentru că, până acum, la fiecare discuție în contradictoriu ne-am împăcat, și fiecare dintre noi a învățat o lecție și, după aceea, fiecare a încercat să corecteze ce a greșit. Iar  opinia mea este că așa e și cel mai bun mod de a rezolva o problemă pe care o are o familie.Majoritatea problemelor dintr-o familie pornesc de la niște lucruri neimportante, dar care pot crea tot felul de conflicte care îi afectează liniștea. Multe dintre ele se rezolvau simplu, cu „îmi pare rău” sau „te rog să mă ierți”.

Uneori mi-aș dori să fie așa și acum. Pentru că nimeni nu este perfect, deci și voi mai greșiți câteodată; asta nu înseamnă că nu aveți dreptate de cele mai multe ori. Doar că se întâmplă și altfel. Și aș vrea să mai vorbim și despre asta. Copiii ar trebui să-și respecte părinții, pentru că ei i-au născut și îi îndrumă de cele mai multe ori, și le spun ce e mai bine, pentru ei, și îi susțin în alegerile făcute. De fiecare dată când părinții își ceartă copiii, de fapt nu îi ceartă; nu le vor răul, vor să le explice că nu este bine ce au făcut și le dau sfaturi despre cum să evite repetarea greșelii. Dar de cele mai multe ori, copiii nu înțeleg asta și cred că părinții au ceva cu ei, ceea ce nu este deloc adevărat. Numai că nu prea se întâmplă așa, nici pentru părinți, nici pentru copii.

Eu cred că înțeleg tot ce mi se spune. Și cred că fiecare copil trebuie tratat așa cum este, nu așa cum sunt ceilalți.Chiar dacă am scris toate astea, aș vrea să vă mai spun un singur lucru, doar vouă, să vă spun mulțumesc și vă iubesc. Dacă scriu aici, poate că o să fie altfel, poate o să se înțeleagă așa cum trebuie, nu așa cum spune toată lumea, oricând.

P.S. Poate o să ascultați asta, pentru mine:

https://www.youtube.com/watch?v=Tj75Arhq5ho. Mie îmi place uneori.

Pe curând,

M