Pentru Gaea

17 ani

„Cum salvezi o pasăre rănită de la înec?” M-a întrebat cu glasul său blând şi sincer.

„O omori dinainte?” Am răspuns amuzat, cunoscând gluma. M-am ridicat și am ajutat-o și pe ea să se înalțe în vârful degetelor.

„Îmi pare nespus de rău”, a adăugat tremurând, ştiind motivul pentru care o chemasem în acea seară târzie. „Aş fi vrut să nu se termine astfel; sper că ne vom reîntâlni cândva şi o vom lua de la început.

„Desigur”, am răspuns râzând

Ce copilă naivă, nu știe că nu există începuturi și nici sfârșituri. Brusc, afecțiunea, care-mi pulsase intens în vene pentru ultimele săptămâni, s-a dizolvat,  lăsând loc unui impuls care m-a determinat să-i întorc spatele și s-o părăsesc fără vreun alt cuvânt.

19 ani

Pedalez străzile orașului trist, pe-o bicicletă tristă, spre un cămin cu atât mai trist. Poate că există totuși începuturi și sfârșituri, gândesc, amintindu-mi de acea seară în care-am părăsit o fatǎ dragǎ mie. Mă autoproclam un om lipsit de orice fel de vis. Mă opresc la un colț de stradă, unde dau de un gard verde, amenințător. Decid să săvârșesc un gest de maxim altruism, pentru a mă convinge că-mi pasă de orice altceva în afară de mine însumi. Îi las deci bicicleta mea atent lustruită, proptită de sârma aspră și parcă ar vrea să-mi mulțumească că i-am alinat singurătatea.

Mă încearcă un sentiment de dezgust; încep să cred că am o problemă cu despărțirile.

8 ani

Pe marginea unui lac, la umbra unor crengi înflorite, mă întreb timid ce-o fi dragostea. Auzisem eu o fată mai mare care-i șoptea extaziată prietenei sale ceva despre dragoste. Eu n-o simt, dar poate sunt prea mic pentru astfel de sentimente.

Ecoul unor pași repezi se amplifică; mama mă cuprinde cu brațele ei lungi și subțiri, mă leagănă cu o atitudine forțată, maternă și mă numește „puiul ei”. Ce femeie copilăroasă, doar știe că nu aparțin nimănui. Aștept să plece pentru a-mi privi reflexia în argintul lacului: un chip pe cât de simetric, pe atât de arătos, cu niște bucle ondulate incredibile.

Reveria îmi este fragmentată de un motan roșcat care-mi zgârie jucăuș umărul. Mă izbește repulsia; apuc piatra de lângă și îl lovesc cu ea. Schelălăie îndurerat și fuge înapoi în văgăuna sa anonimă de motan nedorit. Detest să fiu deranjat.

30 ani

Amintirile împreună din ultimii trei ani mi se derulează înaintea ochilor și o amețeală grea mă copleșește. Urma să o iau de soție, dar știu că nu-i pot oferi viitorul pe care și-l dorește. Prefer s-o acopăr cu praf murdar în amintire, abandonând-o în trecut, tocmai pentru a-mi pune în mișcare veșnicul mecanism de apărare împotriva a orice înseamnă să fii vulnerabil. Ceea ce oamenii omit să perceapă este natura lor slabă, dizgrațioasă, care-i transformă în niște gândaci ușor de strivit. Eu unul nu-mi asum această condiție de prizonier al labirintului emoțional.

68 ani

A treia noapte consecutivă în care nu pot stopa senzația de sufocare. Mi-e rușine de mine însumi și, pentru prima oară, simt cum se întrepătrunde regretul. Nu pot iubi și nu mă pot lăsa iubit.

Dar sunt prea mândru pentru a accepta acest destin; motiv pentru care ies pe balconul îngust, evitând ghivecele cu flori pentru a nu crea o mizerie și mai mare. Mă propulsez de peste balustradă odată cu adierea caldă a vântului.

Nici măcar în ultimele momente dinaintea unei morți lașe nu am reușit să mă desprind de cusătura rigidă a unui suflet incapabil de a empatiza. A fost, totuși, o despărțire mult așteptată.

42 ani

Mă agit de câteva ore în fața salonului din spital. Un doctor înalt, cu părul cărunt și ridurile vizibile pe fruntea lată, se apropie cu o mâhnire sinceră. Mă întreb ce se va întâmpla cu tata de acum înainte, cum se va descurca singur și plec spre casa părinților pentru a-l anunța de moartea mamei.

La întoarcere, mă opresc în cel mai apropiat parc, așezându-mă pe firele de iarbă moi, la marginea unui lac. Îmi amintesc de copilărie și de tot ceea ce am lăsat să treacă pe lângă mine. Mă gândesc la mama și la câte a sacrificat pentru ca puiul ei să fie fericit.

Or fi meritat nopțile pierdute la muncă, toate economiile? Încerc să nu cad victimă  nostalgiei.

Nu cred că sunt o persoană bună, dar până la urmă, cine-mi poate defini acești doi termeni care guvernează lumea: binele, răul?  Cine-mi poate spune cu desăvârșire că e fericit, că e bun, că iubește?

Grafică: Adriana Tomeci